Abatorul cinci – Și compasiunea poate avea umor negru

Kurt Vonnegut face parte din categoria scriitorilor care pot folosi umorul negru lângă o groapă comună fără a cădea în vulgaritatea băşcăliei şi a grotescului. Oricât ar părea de greu, astfel de scriitori pot schimba lacrimile milosului cu acea compasiune plină de umor, prin care învinşii aleşi din populaţia civilă, străină de politica frontului de luptă, îşi (re)capătă demnitatea. Abatorul cinci, un roman-cult inspirat din episoadele celui de-al Doilea Război Mondial, readuce la suprafaţă momentul bombardării unuia dintre cele mai frumoase oraşe - Dresda (considerat Florenţa Germaniei). Peste 100.000 de oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi au refuzat să audă de mila faţă de locuitorii oraşului. Erau consideraţi nişte mesageri ai nazismului, aşadar o meritau. Abia când un scriitor precum Vonnegut a rupt sigiliul tăcerii colective şi al interdicţiei subînţelese a (re)devenit o normalitate să te revolte distrugerea unui oraş prin transformarea lui într-un crematoriu sub cerul liber.

La rândul său martor al bombardamentului asupra Dresdei în perioada în care ajunsese un soldat căzut prizonier pe frontul german, Kurt Vonnegut îl creează pe Billy Pilgrim, americanul cuminte având o slujbă stabilă şi puţine tentaţii în jur, ce nu ar fi avut motive să-şi părăsească mult prea micul oraş pentru a şti despre existenţa lui şi alte persoane în afara vecinilor. Dar prins în vortexul unui conflict fără precendent în istorie, ajunge în postura de adolescent provincial nimerit într-un oraş măreţ prin frumuseţea arhitecturii, încât ar fi putut deveni un d’Artagnan al zilelor noastre sau, mai bine zis, vărul tălâmb de la ţară al muschetarului, eşuat înainte de-a fi considerat un erou.

Citește în continuare aici.