Adina Popescu despre „Vine vacanța cu trenul din Franța”

Avem o veste tare bună pentru fanii Adinei Popescu: tocmai a ieșit din tipografie o nouă colecție de povestiri savuroase, inspirate de vacanțele anilor ʼ80 în România. Vine vacanța cu trenul din Franța este acum în precomandă pe site, cu 15% reducere. 

În acest volum o reîntâlnim pe Adina din Povestiri de pe Calea Moșilor, împreună cu Anton și Doina, de data asta în sejur la mare sau la munte, dar și în vacanțe petrecute „în orice împrejurare”, adică la bunici sau în spatele blocului. V-ați prins deja că povestirile sunt scrise cu naturalețe și umor, în stilul binecunoscut al autoarei. :) Ilustrațiile îi aparțin artistei bulgare Bilyana Velikova.

În cadrul evenimentului de pe Facebook - Book Cover Reveal: „Vine vacanța cu trenul din Franța” -, Adina Popescu ni s-a alăturat pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri. Găsiți mai jos dialogul nostru desfășurat în scris.

Adina, cum ți-a venit ideea acestei cărți? Și ce fel de cititor ai avut în minte când ai scris-o?

Adina Popescu: Mi-am dorit să scriu o a doua carte în stilul Povestirilor de pe Calea Moșilor, să păstrez vocea copilului și să recuperez ce mai pot din acel comunism al lucrurilor mărunte, comunismul „domestic” din anii '80. Dacă în prima carte, povestirile sînt unele „de cartier” și surprind mai mult relațiile între copii, între vecini, copii versus profesori, pionieri, întîmplări școlare etc., în cartea cu vacanțele mi-am propus ca în centru să fie familia - „celula de bază a societății”, cum se spunea pe atunci.   Așadar personajele principale sînt Adina mică, mama și nelipsitul Anton, în diferite situații „de vacanță”, la odihnă și recreere, ca să folosesc un alt termen al epocii.

Niciodată nu mă gîndesc la un cititor anume sau la vîrsta cititorilor mei. Aș spune că e o carte „de familie” care se poate citi în familie, de către mai multe generații. Asta a fost ideea și la Povestiri..., care credeam inițial că se adresează celor din generația mea, care au copilărit în anii '80. Ulterior am descoperit cît de bine a prins la copii, curioși în privința copilăriei părinților lor și în privința comunismului care li se pare de pe altă planetă.   La o întîlnire cu cititorii, o mamă mi-a mulțumit pentru faptul că Povestirile... deschiseseră un dialog între ea și copilul ei care o tot întreba: Cum era pe vremea aia? Așa că au citit cartea împreună.

Revenind la Vacanțe..., poate am vrut să surprind aici mai mult din marasmul anilor '80, tocmai în contextul vacanțelor în care „oamenii muncii” ar fi trebuit să se simtă bine și totul era meschin, sărăcăcios, disfuncțional - de la camera de hotel la chiflele tari ca piatra de la micul dejun. Multe detalii din carte le vor înțelege doar adulții care au trăit acele timpuri, iar altele vor provoca nostalgii celor din generația mea. La începutul volumului există și o dedicație care nu e întîmplătoare, spune ceva despre profilul unui anumit tip de cititor: „Tuturor părinților din generația mea care își duc copiii în vacanțe pe pîrtiile din Alpi, în insulele din Grecia, oriunde în lume...”

Poți face o paralelă între vacanțele de atunci versus vacanțele de azi? Ce s-a pierdut, dacă se poate spune că s-a pierdut ceva?

Adina Popescu: Privind la modul pragmatic, nu s-a pierdut nimic, ba dimpotrivă - s-a cîștigat foarte mult. Copiii de azi nu-și dau seama ce norocoși sînt și de multe ori nu profită din plin de vacanțe, stau tot timpul cu nasul în telefoane și tablete.  

Înainte, vacanțele erau trasate și organizate de către Stat, ca multe alte activități din timpul liber. Mergeai la Oficiul Național de Turism - ONT, îți cumpărai un bilet pentru un sejur de 12 zile pe litoral sau la băi. Acum poți merge oriunde. În anii '80 cel puțin, nimeni nu mai mergea în excursii în străinătate, nici măcar în țările socialiste „prietene”. Pentru mine, granița era un capăt al lumii cunoscute, nu reușeam să-mi imaginez ce se întîmpla dincolo. Copiii de astăzi merg de la 2-3 ani cu părinții lor în vacanțe la Paris sau la Roma, orașe la care copiii anilor '80 nici nu îndrăzneau să viseze. Nimeni nu mai suferă de foame în vacanță, e de neconceput ca la restaurantul hotelului să nu poți bea o bere sau o Coca Cola.

Înainte nu existau pensiuni și, în afara acestor hoteluri de Stat, te mai puteai caza doar la gazde particulare, uneori în condiții mizerabile - împărțeai baia cu gazda și aveai voie să-ți pui mîncarea în frigiderul lor doar pe raftul de sus. Taberele erau niște mici lagăre de concentrare pentru copii. Erau părinți care își pasau copiii în vacanțe la bunicii de la țară - astăzi bunicii de la țară au cam dispărut. Și multe altele.

Ce s-a pierdut, totuși? Poate ceva din comunicarea între părinți și copii, noi parcă făceam mai multe lucruri împreună cu părinții, mai ales în vacanță. Poate că ne jucam mai mult, joacă care implică mișcare, nu pe ecrane. Cu siguranță că s-a pierdut bucuria lucrurilor simple, cum ar fi să găsești Pepsi la bufetul de plajă de la Neptun sau ciocolată chinezească la cabana Miorița de la Cota 2000. În vacanțele de azi, ne permitem de toate și parcă nu ne mai bucurăm îndeajuns. Însă acea bucurie venea totuși pe un fond de tristețe, de neputință și de frustrare. Și de sărăcie. Așa că e cu dus și întors.

Povestește-ne pe scurt o experiență memorabilă din vacanțele tale împreună cu Doina și Anton. Ai putea izola un episod emblematic pentru sejururile anilor '80?

Adina Popescu: Cam toate episoadele emblematice apar în carte, cosmetizate și ficționalizate, desigur. Așa că n-aș vrea să dezvălui prea multe, voi lăsa cititorii să le descopere singuri.  

Aș menționa totuși vara memorabilă din 1986, cînd a fost isteria cu radiațiile post Cernobîl și nimeni nu mai voia să meargă la mare. Toată lumea credea că Marea Neagră e „iradiată”, așa că în mod miraculos am găsit bilete la un hotel din Cap Aurora, o stațiune unde stăteau numai ștabii și cadre ale armatei. Iar litoralul era pustiu, de parcă ar fi fost în lockdown. 

Ar mai fi și altele. Drumul cu mașina Poștei la Cheia pentru că nu exista niciun alt mijloc de transport între gara din Măneciu și stațiune... Ursul care îi teroriza pe localnici și nu găseau nicio cale să-l prindă, gazda noastră, un bătrîn ursuz despre care eu credeam că e un uriaș undercover. Iarna în care „era să cad în prăpastie” pe drumul de la Cota 1400 la cabana Miorița. Olimpiada de gimnastică din spatele blocului, la Cluj, unde toate fetițele se credeau Nadia Comăneci. Cea mai lungă vacanță de iarnă, cea din 1989 și cum am trăit „revoluția”. Și prima ieșire fabuloasă în „străinătate”, la Budapesta, în 1990 - povestirea care încheie, de fapt, cartea.

Erau și momente reconfortante care se repetau. De pildă, călătoria la munte cu trenul Personal, tren „de plăcere”, duminica - plecam dimineața și ne întorceam seara, pentru că în comunism nu existau weekend-uri, doar duminici.

Dacă tot ai menționat ultima povestire din volum, unde vorbești despre prima ta călătorie în străinătate, la finalul clasei a cincea - suntem curioși cum au fost vacanțele tale după această călătorie fabuloasă la Budapesta?
 

Adina Popescu: Adevărul este că n-au fost spectaculoase.  După excursia de la Bupadesta, am mai ajuns în străinătate și în Occidentul ăla adevărat la care visam în anii '80 mult mai tîrziu, aveam aproape 30 de ani. Și acum am senzația că n-am călătorit îndeajuns și îmi pare rău pentru Adina mică că n-a văzut mai nimic din lumea asta la vîrsta la care contează cel mai mult. Îi încurajez pe părinții de azi să-și urce copiii în mașină sau în avion și să-i ducă oriunde, orice experiență e importantă.

Ca să revin la vacanțe... După 1990, în adolescență, m-am alăturat găștilor boeme de munțomani cu care am bătut potecile munților patriei , am dormit în cort pînă cînd n-am mai vrut să mai văd vreun cort în viața mea, am lălăit cîntece de cabană. Acestea sînt un alt gen de experiențe, într-un fel tipice anilor '90, anii entuziasmului și libertății absolute despre care de mult timp am de gînd să scriu o carte, e deja începută în mai multe variante. Am prins un pic din Costineștiul „studențesc” încă autentic, fără kitsch-uri și manele, după care mulți au nostalgii. Și am ajuns în Vama Veche chiar la începuturile ei, cînd nu erau acolo decît cîteva case, o pensiune în construcție, un drum prăfos spre mare și un măgar. Și vacanțele astea își au farmecul lor.

În viața de adult, am renunțat la ideea de vacanță, nu vreau să merg nicăieri „la odihnă și relaxare”. Îmi place mai mult ideea de călătorie, de drum cu destinații incerte care nu contează prea mult. Vara trecută am făcut un drum pe jos, pe malul mării, de la Neptun pînă la Mangalia și am trecut prin toate stațiunile în care „oamenii muncii” de altădată își petreceau sejururile de 12 zile. Am fost năucită, nu s-a schimbat mai nimic, rămășițele comunismului sînt peste tot, după mai bine de 30 de ani... Ar trebui să se facă excursii tematice pentru copii în aceste stațiuni: iată cum se distrau părinții voștri pe litoral în anii 80! 
 

Spui că „în comunism nu existau weekend-uri, doar duminici”, un amănunt care pentru tine a fost o normalitate, însă poate părea bizar pentru cititorii mai tineri. Cât de importantă este pentru tine această recuperare a experiențelor trăite înainte de anii '90?
 

Adina Popescu: Sînt multe lucruri bizare pentru cititorii tineri, de multe ori încerc să le „explic” comunismul în termenii de acum. De exemplu, imaginați-vă că toate Mega Image-urile erau goale! Sau că stați cinci ore la coadă la Mc și nu mai prindeți niciun burger sau totul se dă pe rație, n-ai voie să cumperi mai mult de un McPuișor de persoană. Cred că pentru orice scriitor este importantă munca asta de recuperare, în general - a unei perioade istorice, a istoriei unei familii, a unor experiențe trăite etc.

De ce mi-am propus eu să recuperez copilăria mea comunistă? Primul motiv a fost că, înainte de a scrie Povestiri de pe Calea Moșilor, citisem doar cărți extrem de serioase despre comunism, nu era un subiect despre care să se scrie cu lejeritate. Închisori, deținuți politici, deportări, fuga peste graniță, Securitate... Nu te puteai juca cu astfel de lucruri, din păcate. Atunci mi-am dat seama că există și acest comunism al lucrurilor mărunte, așa cum am mai zis, al vieții de zi cu zi, al detaliilor care se vor pierde - comunismul cozilor la banane, al ciocolatei Pitic, al magazinelor Fortuna și Auto-moto-velo-sport, al cîntecelor pionierești și al careului din curtea școlii, unde comandanții de detașament dădeau raportul.

Acesta este comunismul pe care eu l-am trăit, nu am deloc nostalgii, ba dimpotrivă, mi-am dat seama la un moment dat că multe dintre fricile vieții mele de adult își au acolo niște rădăcini. Iar acesta e un al doilea motiv - caut, de fapt, niște răspunsuri pentru mine în istoria asta recentă, încerc să-mi lămuresc niște lucruri de acum. Cîteodată mă gîndesc cu groază că aș fi putut deveni o bună secretară de partid, pentru că în copilărie arătam un soi de obediență, eram conștiincioasă, disciplinată și învățasem deja să pîrăsc. Poate că m-aș fi adaptat de minune sistemului sau poate că m-aș fi trezit la un moment dat, nu am de unde să știu.

Vocea din perspectiva copilului care povestește cu lejeritate ceea ce observă în jurul său a venit cumva de la sine. Și mă bucur că a lansat și un mic trend - și alți scriitori din generația mea au început să scrie despre copilăria lor comunistă. E foarte bine, pentru că sînt multe de recuperat... Eu însă cred că îmi voi încheia răfuiala personală cu comunismul odată cu această carte despre vacanțe. Mai mult de atît nu prea mai am ce spune... M-aș bucura ca și Vine vacanța..., la fel ca Povestiri de pe Calea Moșilor, să lanseze un dialog între generații, între părinți și copii, între profesori și copii.

Adina, îți mulțumim pentru răspunsurile detaliate și la fel de savuroase ca prozele tale. Avem o ultimă întrebare: la finalul volumului, cititorii vor găsi câteva fotografii de familie, din excursiile cu Doina și Anton. Ce te-a determinat să le incluzi în carte?

Adina Popescu: Ideea mi-a venit după ce am predat manuscrisul la editură - și nu a fost neapărat pentru a da un plus de autenticitate povestirilor. Mai degrabă, am vrut să le aduc un mic omagiu părinților mei care, în ciuda vremurilor mizerabile pe care le trăiam cu toții atunci, s-au străduit din răsputeri să-mi ofere o copilărie cît de cît normală, ca să nu zic chiar fericită.  Mulțumesc mult și eu și de abia aștept să ajungă cartea la cît mai mulți cititori! 

Vine vacanța cu trenul din Franța, de Adina Popescu
Ilustrații de Bilyana Velikova
Editura Youngart, 2022