Aici

Aici se deschide cu un colț auster de cameră. Un șemineu, o canapea albastră și o ferestră prin care nu se vede nimic. Totul reprezentat în pete plate vectoriale, fără detalii sau contururi, fără cerneală care să cresteze formele, să le dea greutate și textură. În colțul din stînga sus scrie 2014. Dăm pagina, rămînem în 2014, dispare canapeaua, dar apare în schimb o bibliotecă cu rafturi mai mult goale decît pline și cutia din care probabil tocmai au fost scoase cărțile. Dăm din nou pagina și e 1957, iar camera e inundată de o lumină liliachie. Peretele văruit simplu în bej este acum învelit într-un tapet violet deschis cu motive vegetale. Camera în sine inspiră viață, dar și un pic de oboseală. În mijlocul ei e un țarc de prunc, de un braț al canapelei se sprijină un biberon cu lapte de parcă cineva l-a lăsat acolo pornind în grabă într-un cotlon nevăzut al casei. Dar e o viață care se întîmplă în altă parte, nu aici. Ne mai așteaptă cîteva astfel de imagini. Mereu alt timp, alt ton, însă aceeași cameră, din același punct de vedere. Fără personaje, însă cu evidente ecouri ale vieții lor. Pînă cînd ne întoarcem în 1957. Același violet deschis, același tapet, însă tiparul e spart.

Întîi de o femeie într-o rochie roșie. Se întreabă ce caută din nou aici. Același lucru ne-am putea întreba și noi, cititorii. De ce venim din nou și din nou în această cameră? Sau mai degrabă, de ce suntem chemați, de ce ni se arată? Răspunsul îl găsim în a doua mare diferență. O pisică. Dar pisica, chiar dacă e aici, nu e și acum. Are propriul chenar care o plasează în 1999. Cu o modestie gingașă, McGuire introduce principalul mijloc narativ al benzii: aceste ferestre în timp care se folosesc de simultaneitatea percepției și de efectul de gestalt pentru a suprapune viețile care s-au scurs și se vor scurge de-a lungul anilor prin spațiul care acum e un colț de cameră.

Însă mai mult decît a pune întrebări pe care am dori ca cititori să le adresăm, femeia în roșu vine cu o întrebare retorică din partea autorului. De ce e McGuire din nou aici? În 1989, în Raw a creat o bandă desenată de șase pagini pornind de la același concept. Un colț de cameră privit prin salturi în timp, cu ferestre temporale decupate în casete lăsînd cititorul să întrevadă îțele invizibile care leagă existența de-a lungul generațiilor, nu prin cauzalitate și liniaritate, ci prin suprapunere, repetiție și contrast. Chiar dacă e simplu, conceptul e deosebit de elegant și puternic. Însă are acea simplitate a prototipurilor. De aceea a și ars drept combustibil pentru a îmbogăți limbajul benzii desenate dezvoltînd lexicul a nenumărați autori de la Oliver Schrauwen și Dash Shaw la Frank Quitely și Francis Manapul. Iar între timp a arătat prin altă planșă din Raw și prin altele cîteva publicate în McSweeney’s, că nu a rămas blocat în locul care i-a făcut numele. Are viziune care-l poartă pe multe alte cărări. Așa că de ce se întoarce McGuire aici, la aceeași idee, la aceeași cameră?

Citește în continuare aici.