Ayobami Adebayo – Rămâi cu mine (Recenzie)
Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ este o scriitoare nigeriană de origine yoruba. S-a născut în 1988 și a studiat literatura la Universitatea Obafemi Awolowo din Ife și scriere creativă la University of East Anglia. Lucreză că redactor la revista Saraba. A beneficiat de diverse burse și rezidențe care i-au permis să se ocupe de scris. În 2017 a câștigat The Future Awards Africa Prize for Arts and Culture. Povestirile ei au apărute într-o serie de reviste și antologii. Rămâi cu mine este romanul ei de debut.
”Dar ce știm despre noi înșine?
Chiar știm vreodată cu adevărat ce vom face într-o situație sau alta până când nu suntem puși în acea situație?”
Când a ajuns în mâinile mele, la câteva zile după Crăciun, Rămâi cu mine nu-mi era deloc necunoscută. Dădusem deja cu ochii de ea și mă îndrăgostisem de coperta exotică, posesoare de acel ”je ne sais quoi”. Citisem de asemenea despre subiectul pe care îl aborda și asta îmi întărise convingerea că va fi o lectură cu potențial.
”Credeam, probabil, că iubirea are puterea imensă de a dezgropa tot ce e bun în noi,
de a ne șlefui și de a scoate la lumină versiuni mai bune ale noastre.”
Îmi amintesc că, în preajma târgului Gaudeamus, când am auzit prima dată despre cartea lui Ayọ̀bámi Adébáyọ̀, m-am trezit cu gândul la Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee. Totuși, atunci când am început să citesc cartea, m-am detașat de idee, simțind mai degrabă că mă mușcă de inima un fel de Ferrante. Desigur, Rămâi cu mine, la fel ca Cel care mă așteaptă, pune sub lupă o cultură străină mie și o societate retrogradă, plină de cutume care m-au revoltat profund. Dar conflictul politic din cartea lui Ayọ̀bámi Adébáyọ̀ nu este la fel de puternic conturat ca cel din romanul lui Parinoush Saniee. Revoltele politice și sociale din Nigeria anilor ʼ80 sunt eclipsate de conflictul interior al personajelor principale, ceea ce nu pot spune că mi-a displăcut.
”Motivele pentru care facem ceea ce facem nu sunt întotdeauna cele pe care și le amintesc ceilalți.
Uneori mă gândesc că facem copii pentru că vrem să lăsăm în urmă pe cineva care să explice lumii,
după moartea noastră, cine am fost.”
Felul în care planurile temporale alternează de-a lungul celor patru părți, într-un fel oarecum haotic și totuși foarte bine pus la punct mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut totodată că romanul a surprins două perspective și că autoarea le-a dat dreptul la replică atât lui Yejide, cât și soțului, lăsând astfel cititorul să pătrundă în sufletul ambilor protagoniști.
Citește continuarea recenziei pe site-ul Blutopia.
