B. Fundoianu, poetul care a refuzat să iasă din Auschwitz pentru a rămâne alături de sora sa

"S-ar putea ca supremul eroism, adică lucrul cel mai puțin lesnicios pentru ființa umană, să nu fie sacrificiul vieții, ci mărturisirea înfrângerii sale spirituale." B. Fondane

Nu știu dacă și câți dintre noi au văzut vreodată capătul lumii. Eu l-am văzut. Nu e deloc așa cum mi l-am închipuit când eram mică, din basme, ca pe o prăpastie dincolo de care zace o ceață lăptoasă de o întindere atât de vastă, încât ochiul uman nu o poate cuprinde. Nu, capătul lumii e cât se poate de lumesc. Nu e nimic la el care să-ți taie răsuflarea prin măreție.

Dar ce am aflat e că acolo unde se termină pământul, începe infernul, și nu infernul ăla cu draci roșii cu sulițe, care te străjuiesc în timp ce fierbi gol într-un cazan. Infernul e clădit de mâinile oamenilor.

Se numește Auschwitz. A fost cândva un imperiu.

În ziua în care am fost acolo cu autocarul împreună cu alți călători a fost soare.

Am intrat în primele corpuri de clădiri cu cărămidă roșie și am pășit pe holurile înguste. Am văzut cele două tone de păr uman cărunt și am întrebat de ce părul nu are culori diferite și mi s-a spus pentru că în cele câteva momente în care părul era tuns cu foarfeca, toată lumea îmbătrânea. Am coborât niște trepte teșite prin niște văgăuni suficient de mari cât să poți pătrunde doar cu umerii înainte și am ajuns în celulele în care bolnavii erau pedepsiți. Între patru pereți cu o distanță de o întindere de braț, cu o spărtură la mijloc pentru aer, zece oameni trebuiau să stea zece zile în picioare. Am ajuns pe holurile uneia dintre multele corpuri cazone. Pereții adăposteau sute de fotografii ale deținuților cu anul în care au ajuns în lagăr și anul morții – pe dreapta bărbații, pe stânga femeile. Mi-a atras atenția o singură femeie care zâmbea. Am văzut pozele copiilor. Un singur copil căscase ochii mari în poză, îi curgea sânge din nas. M-am uitat dedesubtul fotografiei. Murise în aceeași zi.

Am pornit spre camera de gazare în spatele unui grup. În clipele dinainte, am rotit privirea – un copac, un gard electrificat foarte înalt, o ușă din lemn – ultimele lucruri din lumea asta pe care le vedea deținutul înainte de obștescul sfârșit la care (nu) se aștepta. Pasămite trebuia să mi se facă rău înăuntru, să am revelații religioase sau mai știu eu ce. M-am așteptat să-mi vină să plâng, poate așa ar fi fost decent.

Citește în continuare aici.