Banul deposesiv. Patru romane de Bohumil Hrabal

Drumul pe care o apuci pentru a-ți da un sens duce către nicăieri. Romanul L-am servit pe regele Angliei se deschide cu aceste fraze contradictorii: „N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic!” – „Și ține minte că va trebui să vezi totul și să auzi totul”. Acest joc al contradicțiilor, al aparențelor expresive, al ochilor ciuliți pentru a vedea, dar în definitiv pentru a nu vedea; acesta este jocul lui Hrabal. Întrebând după fiecare capitol „Vă ajunge?”, tânărul picol plecat spre cucerirea condiției de milionar hotelier are de parcurs un drum presărat cu umor, glamour și dezastre. Eroul nostru își ghidează viața după vorbe importante spuse de tatăl său: „Să am mereu un scop în viață și voi fi salvat, căci numai în felul ăsta voi avea pentru ce să trăiesc”, iar romanul pare a fi îndiguit retoric de această deviză. Totuși țelurile protagonistului sunt pare-se pentru a fi trădate sau pur și simplu neizbutite. Primul vis este adolescentin și ușor realizabil: nopțile senzuale de la Paradisu’ cheamă plăcerea pentru bani. Banii sunt nucleul vital al acestui roman; puterea lor nemăsurată care schimbă, preface, voalează, acoperă, mută percepția. Nu dorința flămândă de îmbogățire este motorul care se pune în mișcare, ci jocul banului e decisiv. Când tânărul, mai bine zis puerul, pleacă din așternuturile voluptății, îi oferă matroanei un bacșiș generos, iar ea face gestul declanșator: îi sărută mâna. Nu mâna lui, nu mâna juvenilului – el nu are chip și importanță –, ci sărută mâna care ține banul, asta e mâna pe care o sărută. Odată început acest joc, te dedai și la altele prin care se verifică slăbiciunea. Dar și limita și demnitatea celui care nu are. Joc plăcut, copilăresc, dar nu lipsit de răutate: „am văzut târându-se în patru labe întregul pâlc, căci toți erau încredințați că bănuții aceia căzuseră din buzunarele lor; și se rățoiau unul la altul că să-i dea înapoi banii și, tot așa, târându-se prin praf, se ciorovăiau, se ciondăneau, se scuipau și își arătau ghearele, mai-mai să-și scoată ochii, ca niște motani încălțați. Privind spectacolul, m-a umflat râsul și am înțeles pe loc ce anume îi pune pe oamenii în mișcare și ce sunt în stare să facă pentru câțiva creițari.”

Citește în continuare în revista Infinitezimal 9/2017.