BIFURCAŢII. Nimic despre austeritate
Am citit, pe Liternet (mulţumesc, Răzvan Penescu), cîteva fragmente dintr-o carte nouă de la Art: Primul meu fum. Mi-a trezit nostalgiile tinereţii, ba chiar ale copilăriei. Ca un făcut, acum nouă ani, în martie 2001, pe cînd mă aflam tot în Tokyo, citisem un text foarte frumos al lui Cezar Paul-Bădescu, tot despre începuturile (lui) de fumător. De fapt, cam toţi am început la fel.
Nu faptele diferă -. madlena e aceeaşi, are acelaşi gust -, ci (par)fumul cu care ştim să le învăluim. Citind amintirile lui Livius Ciocârlie, îmi aminteam de primele mele încercări, printr-a patra sau a cincea, cu Marian şi Florin, prieteni nedespărţiţi, dezlipind cît de atent puteam celofanul unui pachet de Kent (lung, fireşte) al tatei, dezlipind apoi şi fundul pachetului şi scoţînd cîte o ţigară, nu mai mult de una de pachet, pe care o poşteam apoi satisfăcuţi şi ameţiţi. Dar de fumat serios, m-am apucat abia în clasa a noua. Nu puteam fi mai prejos de Mircea, care fuma ca un turc, purta cravată în carouri foarte lată şi cu nod enorm şi avea cele mai mişto discuri (viniluri, ca să fie clar pentru toată lumea), avea Gethro Tull, Deep Purple, Zeppelin - numai originale. În fine, dacă l-aţi citit pe Verdeş, îl cam ştiţi şi pe Mircea - doar că a rămas în ţară. Mircea fuma acasă, ai lui, oameni cu vederi înaintate, îl lăsau. Eu discuri n-aveam, nici bani să-mi cumpăr. Dar cu ţigările mă puteam descurca. Am început cu nenorocitele BT-uri, care atunci mi (ni) se păreau destul de bune, am continuat cu chinezeşti, Ancient Porcelain, Golden Deer, Double Horses; la nevoie, mergeau şi albanezele Arberia, sau DS, deşi miroseau a picioare nespălate, iar la restrişte mare, Snagov - imposibile.
Băiat cinstit, i-am anunţat ritos pe ai mei, într-o seară, în timpul filmului, că m-am apucat de fumat. Tata a izbucnit: „Nu în casa mea!", mama a calmat situaţia. După o vreme, tata a lăsat din preţ: „Nu în faţa mea!". Rezonabil: aveam camera mea, fumam acolo. Ghinionul lui dacă intra. Şi-a intrat. S-a împăcat cu soarta, dar nu i-a fost uşor, i-a luat aproape un an. Mama, mai practică, încerca să repare ce se mai putea. „Măcar nu fără filtru." Ştia ea ce ştia. După o vreme, cînd am început să fumez serios, am trecut la prea-cinstitele Carpaţi (evident, nu de Bucureşti). S'il faut s'empoisonner, il faut le faire pour du bon, mi-a spus prin 1991 un coleg de la Mulhouse, specialist în analiză nonstandard, care fuma pipă umplută cu o mahoarcă imposibilă, nu ştiu unde-o găsea. A murit după doi ani. Oricum, cu mult înainte de a-l cunoaşte, i-am aplicat filozofia - nu foarte sofisticată, de altfel. Mă dădeam în vînt după Pall Mall fără, după orice fără şi tare. Oricum nu se găseau, aşa că mare pericol nu era. Dar Pall Mall mai căpătam, rar, cîte un pachet, de la Marcel Gafton, căruia-i aducea sau îi trimitea cîte cineva de la Paris. Era sărbătoare. Se bucura şi el de bucuria mea, nu-i plăcea să fumeze ceva aşa de bun de unul singur.
