Cancanuri filosofice: Filosofia vinului, Massimo Donà
Foarte greu poate fi găsit vreun subiect mai ofertant decât vinul, decât alcoolul în general. La fel ca la fotbal sau politică, se poate spune că toată lumea se pricepe și-și dă cu părerea. Massimo Donà, profesor de filosofie la Milano, încearcă, totuși, ceva deosebit, trecând prin sita și prin furcile caudine ale nectarului zeilor cei mai mari și deopotrivă mai labili dintre muritori: filosofii. Ceea ce surprinde plăcut încă de la început e felul în care autorul își structurează demersul, și anume cronologic, trecând prin cele mai importante etape și cei mai reprezentanți exponenți ai curentelor din filosofie. Avem, așadar, o ordine, o rigoare deosebit de necesară oricui se avântă în mrejul cercetării oenologice, în lipsa căreia nu ai cum să ieși fără dureri de cap semnificative.
De ce vin, totuși? Dintre toate băuturile alcoolice, se pare că aceasta e cea mai veche și mai importantă simbolic în marea majoritate a civilizațiilor, vița de vie existând încă de acum 30.000 de ani. Explicația e oferită încă din prefață: ,,Donà, Doctor subtilis al vinotecilor filosofice, privilegiază mai cu seamă produsul viței, dar în timp ce scriu aceste rânduri mărturisesc că sunt lipsit de orice prejudecată și, prin urmare, că iubesc fără rezerve nu doar vinul (desigur), ci și umila bere și celelalte distilate, în special cele trei pe care societatea victoriană bine educată le considera marginale: romul piraților, ginul muncitorilor și whiskey-ul minorităților turbulente, cum sunt irlandezii și scoțienii." Trebuie spus că foarte scurta prefață a lui Giulio Giorello e într-atât de bună, de plină de esență, încât sub nicio formă nu e recomandabil să fie citită înainte, ci doar după textul principal. Și aceasta nu pentru că ar dezvălui ceva din conținut - de fapt, îl evită cu așa dibăcie, încât aș putea paria că nu i-a acordat mai mult de o răsfoire - ci pentru că îți vine să faci o pauză, să zâmbești sau să râzi din tot sufletul, după preferință, și să planifici un chef, lăsând cartea pe mai târziu. Efectul e comparabil, dacă vreți, cu cel creat de extraordinara prefață a lui Gabriel Liiceanu scrisă pentru Homo ludens a lui Huizinga.
Ajungând la textul propriu-zis, remarcăm că Donà începe, cum altfel, cu antichitatea greacă, urmărind prima mare evoluție a importanței vinului în filosofia mondială. Astfel, dacă la început licoarea era folosită pentru a atinge starea cvasi-animalică necesară periculoaselor și imprevizibilelor orgii dionisiace, ulterior acest avânt avea să fie temperat de Xenofon, care îndemna la moderație. În sfârșit, macazul se schimbă total odată cu Socrate. E notorie rezistența lui supraumană la alcool (Alcibiade observa că nimeni nu-l văzuse vreodată beat), dar nu acest lucru trebuie scos în evidență. Socrate nu-și propunea nici să se îmbete, nici nu regreta imposibilitatea faptului, ci sublinia un paradox fin: maxima luciditate se află întotdeauna la nivelul conștiinței liminare. Granițele percepției trebuie mereu provocate pentru a ne putea apropia de adevărul ultim, de acea lume a ideilor pure care-i va fi atât de dragă lui Platon. Apelând la vin și forțând barierele imediatului, ne putem desprinde ușor de noi înșine și ne putem observa just, cu ironie (acel bacovian ,,și cad, recad/și nu mai tac din gură"). Cel mai sensibil lucru e, însă, să nu cădem dincolo de această graniță, în bestialitate, având nevoie de un fantastic autocontrol ce nici măcar nu ține de toleranța fizică sau de antrenament, ci de - și aceasta e adevărata explicație pentru rezistența lui Socrate - psihicul robust, îndreptat mereu spre cunoașterea adevărului, spre găsirea acelui in vino veritas.
