„E periculos să manipulezi limba“ | Interviu cu Daša DRNDIĆ
Pentru că literatura din ţările vecine merită să fie cunoscută, vă propunem un interviu cu scriitoarea croată Daša Drndić, care, în 2014, a fost invitata Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara, FILTM. Născută la Zagreb, în 1946, Daša Drndić a studiat Filologia la Belgrad şi a publicat romanele:The Road to Saturday (1982), Leica format (2003),A Feminist Manuscript or a Political Parable: The Plays of Lillian Hellman (2006), Sonnenschein(2007), April in Berlin (2009) şi Trieste (2011). Scriitorii din Europa de Est vor fi din nou în prim-plan în cadrul celei de a patra ediţii FILTM, care va avea loc în perioada 21-23 octombrie.
În cartea dumneavoastră Trieste, găsim la un moment dat în jur de 40 de pagini cu nume de evrei care au murit în Al Doilea Război Mondial. O astfel de alegere pare să indice o preocupare pentru forma în care se prezintă o carte. E nevoie să gîndim cărţile altfel?
Cred că a venit timpul ca forma prozei să se schimbe. Avem schimbări în societate, în toate domeniile, și cred că, în anumite aspecte, forma prozei de acum este depășită. Cred că și forma e importantă, nu doar conţinutul. Și forma poate să transmită ceva. Iar pentru mine o carte e și un obiect de artă, nu doar ceva de care te poţi dispensa după ce l-ai folosit. De asta nu prea sînt fan al kindle-ului și al altor suporturi electronice de citit.
Sînteţi, așadar, un fan al cărţii tradiţionale, dar credeţi, în același timp, că și cărţile ar trebui să își schimbe forma?
Sînt un fan al cărţii tradiţionale, dar mi-ar plăcea foarte mult ca și cititorul să participe cumva, să nu fie un consumator pasiv, ci să dezbată cu scriitorul. Dar, cum cititul se face în gînd, și în singurătate, nu poţi să vorbești în public despre carte decît dacă ești critic, jurnalist sau blogger. Or, eu aș vrea foarte mult ca cititorul meu să se implice, să nu fie un cititor pasiv. Și îmi vin în minte diverse idei pentru a reuși asta – idei care nu sînt chiar ușor de pus în practică, pentru că ar fi cam scumpe. Dar pentru cartea Trieste, ediţia croată are cîteva zeci de pagini perforate, și acolo sînt numele celor 900 de persoane care au fost luate din teritoriile ocupate de italieni în Al Doilea Război Mondial. Evrei care au fost deportaţi în lagăre de concentrare. Și dacă găsești numele unei persoane pe care o știi sau de care ai auzit, poţi să rupi pagina. Ideea mea a fost că, atunci cînd rupi paginile, în locul lor rămîne un gol – un gol în carte, pentru că tot așa s-a întîmplat și în societate: dacă elimini o parte din societate, va deveni instabilă sau va deveni instabilă în mod negativ. Cînd elimini paginile, cartea va începe să îţi danseze în mîini. Nu va mai fi o carte compactă. Evident că nu toată lumea a înţeles ce voiam să spun de fapt. Tot în cartea asta sînt dosare ale ofiţerilor SS care nu au compărut niciodată în faţa justiţiei. Nu a ieșit chiar cum doream pentru că aș fi vrut ca dosarele să fie lipite, aşa cum era cu ziarele înainte, cînd trebuia să le tai paginile. Am lipit doar o parte din dosarele astea, și ca să le deschizi trebuie să iei un cuţit. Și asta pentru mine e ca un fel de ucidere simbolică a acelor ofiţeri SS. Tot așa, am niște liste cu nume de copii deportaţi din Haga în lagăre de concentrare. Copiii aveau între 6 luni și 16 ani. Și mai e o listă cu numele persoanelor ucise în Serbia, pe care am găsit-o din întîmplare. Deși nu cred, de fapt, în coincidenţe. Nu le-am inclus în carte, dar am făcut două buzunare: la începutul și la sfîrșitul cărţii, unde am pus listele. Ideea asta nu a costat așa de mult.
Citește continuarea interviului în revista Observator cultural.