Fantasme idilice şi obsesii decadente (I)

Scriitor în vogă în anii '20-'30, cu un succes de public invidiat de mulţi dintre confraţii de breaslă - în pofida unei receptări critice mai degrabă moderate -, pus la index după instaurarea regimului comunist şi recuperat mai apoi, parţial, ca autor interbelic de plan secund, delectabil pentru cititorii aflaţi la o vîrstă juvenilă şi important în special pentru istoria literară, Ionel Teodoreanu are, în critica actuală, imaginea (cvasiunanim acceptată) a unui minor pitoresc, fiind considerat un caz definitiv clasat. Iar a afirma contrariul, a spune că proza lui Ionel Teodoreanu este încă susceptibilă de reinterpretare şi de reevaluare echivalează, într-un fel, cu un gest curajos sau, oricum, cu un gest extravagant, taxabil printr-o fină, superioară ironie.

Cea mai surprinzătoare, dar şi cea mai comprehensivă abordare - perfect decomplexată - a prozei lui Ionel Teodoreanu îi aparţine, poate nu întîmplător, unui cercetător străin, Michel Wattremez (L'art romanesque de Ionel Teodoreanu dans  La Medeleni - 1995). Abordările româneşti, mai noi sau mai vechi, sînt, cu mici excepţii, minate de prejudecăţi sau suprasaturate de locuri comune. De aceea Teodoreanu reloaded, volum scris la patru mîini de Angelo Mitchievici şi de Ioan Stanomir, este, în principiu, o iniţiativă de apreciat - măcar pentru îndrăzneala de a asuma o opţiune livrescă în dezacord cu gustul şi curentul dominante. Trebuie, însă, precizat că această opţiune livrescă face sistem cu o opţiune existenţială, de nu şi cu una ideologică, şi că mizele cărţii de faţă nu sînt, în primul şi în primul rînd, acelea ale criticului ori ale istoricului literar, ci mizele eseistului, ale literatului care, în virtutea unui „omenesc preaomenesc" impuls de autoexprimare, se re-descoperă (şi, eventual, se re-inventează) pe sine sub pretextul revizitării unui scriitor afin.

Citeşte restul articolului aici.