Tot ce se-ntâmplă e pe feed. Într-un viitor îndepărtat, creierul uman este conectat la feed, iar oamenii sunt inteligenți fără se depună niciun fel de efort, pentru că orice informație poate să fie dobândită automat, cu un singur clic. Poți să afli într-o secundă cine a câștigat cel de-Al Doilea Răzoi Mondial sau ce înseamnă encefalomielopoliradiculonevrită. La prima vedere, pare că lumea creată de M. T. Anderson este formată numai din minți sclipitoare, deși, printr-o răsturnare tragică de situație, cititorii sunt puși în ipostaza de a asista la declinul civilizației.

După ce am terminat de citit romanul, primul cuvânt care mi-a răsărit în minte a fost degradare – și nu, nu m-am conectat la feed, iar dacă mi se va oferi vreodată această șansă, peste 30 sau 40 de ani, o voi respinge fără să stau pe gânduri. Am urmărit cum un grup de tineri inconștienți, răsfățați, egoiști și dureros de limitați, în pofida avantajelor pe care le au, se lasă manipulați de reclame strălucitoare și de cele mai abstrace sau tulburătoare tendințe la modă, tratând cu indiferență faptul că mediul se degradează într-un ritm alarmant și le pune viețile în pericol.

Chelesc și le cade pielea, mănâncă la mese de unică folosință, „se bagă în def” (se droghează) doar pentru că „așa e marfă”, comunică doar prin feed și le este lene să vorbească normal și să deschidă gura (regulă valabilă și-n cazul adulților, care nu se lasă mai prejos), sunt obsedați de reclame și cumpără mii de lucruri de care nu au nevoie, doar fiindcă o voce în creier îi asigură că o să-i facă fericiți, iar lista poate continua la nesfârșit, din moment ce lumea prezentată în roman ne pregătește pentru un viitor macabru, în care tirania corporatistă are câștig de cauză.

În mod surprinzător, Școala™ este condusă de corporații, însă tinerii sunt încântați de acest aspect, mai ales că sunt convinși că acestea nu se rezumă la „ticăloși în căutare de bani”, ci la afaceriști vizionari, cărora le pasă de viitorul Statelor Unite ale Americii. Pe scurt, e o investiție în ziua de mâine.

Titus, protagonistul romanului Feed, ne povestește despre  perioada nefastă în care școlile erau pline de arme, droguri și profesori agresivi (deși e greu să ne dăm seama dacă aceste informații sunt autentice sau doar transmise din generație în generație, ca o altă formă de spălare pe creier), și cum marile conglomerate media au cumpărat școlile, astfel încât toate să poată fi aprovizionate cu computere, iar copiii să aibă șansa de a mânca pizza la prânz. În prezent, ei învață cum să folosească tehnologia, cum să facă diferența dintre o ofertă bună și una înșelătoare (există o goană nebună după chilipiruri), care-i cea mai facilă cale de a obține un loc de muncă grozav și cum să-și decoreze dormitoarele. Ironia? Elevii au impresia că asemenea cursuri sunt grele și că profesorii sunt nemiloși, chiar nedrepți.

În Japonia există un proverb străvechi, care spune că viața e ca și cum ai merge pe jos de la un capăt de întuneric infinit la altul, pe un pod de visuri. Se spune că traversăm toți podul visurilor împreună. Că nu există nimic mai mult de atât. Doar noi, pe podul de visuri.

Din fericire, cel puțin din punctul meu de vedere, doar 73% din americani au feeduri; prin urmare, mai există persoane care citesc și scriu (se pare că folosirea unui pix sau a unui stilou e considerată o anomalie), care nu vor să descopere într-un mod tehnologizat istoria și vor să lupte împotriva degradării – atât a planetei, cât și a societății.

Deși romanul este o satiră pe alocuri brutală și greu de acceptat, cu atât mai mult când adolescenții își expun leziunile de pe trupuri și nu par defel îngrijorați că trăiesc în era consumerismului obsedant, autorul strecoară niște erori în perfecțiunea feedului prin introducerea unui grup de hackeri, Coaliția Milei, și a lui Violet, singurul personaj în care cititorul poate să se regăsească – cel puțin parțial.

Spre deosebire de Titus și de prietenii lui gălăgioși, care trăiesc doar pentru a se distra și a fi la curent cu noutățile, Violet e ca o gură de aer proaspăt într-un mediu din ce în ce mai toxic. Nu încearcă să-și impună punctul de vedere sau să distrugă conceptul de feed, însă încalcă anumite reguli nescrise, își asumă riscuri, punându-și propria viață în pericol, și începe să-l facă pe Titus să-și pună întrebări, sperând că va deschide și el ochii, cu adevărat, ca să vadă ce există de fapt în jurul lor: o lume aflată la un pas de distrugere. Poate chiar autodistrugere.

Între cei doi tineri se înfiripă o legătură stranie, mai ales după ce nu se pot conecta la feed pentru o perioadă scurtă, însă obstacolele, neîncrederile și disputele nu vor întârzia să apară, mai ales după ce Violet devine tot mai secretoasă.

De-a lungul romanului, am simțit o revoltă lăuntrică arzătoare, care a explodat în cele din urmă la final. Nu este un secret că lumea este nedreaptă sau că egoismul otrăvește treptat chiar și cele mai nevinovate suflete, însă nepăsarea din Feed nu poate lăsa indiferent nici măcar un singur cititor. Cu mâinile legate la spate, asiști la o desfășurare inegală de forțe și nu poți să nu te întrebi dacă asta ne așteaptă și pe noi: un viitor în care oamenii sunt obsedați de tehnologie și refuză să mai gândească sau să conștientizeze ce se întâmplă atât în jurul lor, cât și-n restul lumii, mulțumiți să trăiască într-o societate în care numai bannerele, mallurile, aeromobilele, emisiunile și formele de divertisment, fie offline, fie online, par să mai conteze.

Și știți care este cel mai înfricoșător lucru dintre toate? Romanul Feed a fost publicat pentru prima oară în 2002, când lucrurile încă nu erau atât de grave. Acest lucru ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri, nu-i așa?