Fredrik Backman - Oameni anxioși

Citindu-l pe Backman, mi s-a întâmplat să am anumite revelații legate de comportamentul meu și relațiile cu cei din jur. Și cred cu tărie că vi s-au întâmplat și vouă, de fiecare dată când autorul descria o situație cel puțin ciudată, dacă nu chiar ieșită din comun. Am stat pe gânduri zile bune după ce am terminat fiecare roman de-al său, incapabilă să mă arunc in altă poveste. La fel fac și acum, căci Oameni anxioși mi-a atins toate coardele sensibile de care știam și cele pe care nu știam că le am. M-am întrebat, pe tot parcursul lecturii, cum aș fi reacționat eu într-o situație asemănătoare și de unde au avut oamenii ăștia atâtea resurse de empatie și atâtea revelații în decurs de câteva ore. Povestea e sărită de pe fix, nebună într-un fel cu care doar Backman poate jongla, dar te face să te reevaluezi constant - fiecare șansă pierdută, fiecare moment penibil, fiecare comportament aiurea față de cineva, fiecare experiență modelatoare. Pe scurt, un posibil hoț (disperat și foarte speriat) fuge de la locul faptei și intră într-un apartament în care are loc o vizionare. Plin de spaime până în adâncurile sufletului și luând decizii tot mai proaste cu fiecare secundă care trece, hoțul decide să se lase pe mâna ostaticilor săi și să le povestească cum a inceput totul... Lucrurile nu sunt deloc complicate, așa cum ați putea crede. Fiecare dintre ei are o poveste care merită spusă, iar poveștile astea adunate la un loc îi vor uni mai mult decât și-ar fi închipuit vreodată, dezvoltând o prietenie la fel de firească precum râsetele sau apariția soarelui pe cer în fiecare dimineață.

Citește continuarea articolului pe Cititori feroce.