Uneori, atunci când te aștepți cel mai puțin, liceul se transformă într-o junglă. Într-adevăr, ai un acoperiș deasupra capului, nu ești nevoit să-ți vânezi zi de zi mâncarea și nu trebuie să te ferești de nenumărați prădători, însă, dacă nu te vei pierde în detalii, o să descoperi că regulile din sălbăticie se aplică și pe holurile înțesate de elevi dornici să se afirme și să fie populari, nerăbdători să-și însușească un rol cât mai important în acea ierarhie nescrisă care îi împarte în zeci de grupuri și „bisericuțe”, doar-doar vor căpăta ceea ce își doresc și vor scăpa de teama de a fi respinși, marginalizați sau hărțuiți.

Însă lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, regulile se schimbă în permanență, iar viața de liceu îți poate fura identitatea, încrederea, chiar și vocea, mai ales când simți că nu-ți găsești locul și nimeni nu vrea să te asculte sau să-ți ofere prezumția de nevinovăție.

Lumea e nemiloasă, rea, nedreaptă și adesea sufocantă, iar presiunea resimțită de tineri în timpul liceului explodează în moduri nebănuite. Unii elevi devin prădători, alții, prăzi, iar legea junglei devine literă de lege chiar sub ochii adulților – părinți, profesori –, care-i pot salva pe copii sau să le ofere posibilitatea să-și redescopere vocea cu aceeași ușurință cu care le pot întoarce spatele sau ignora problemele.

Laurie Halse Anderson, autoarea romanului Speak: cuvintele nerostite, surprinde provocările și necazurile vieții de liceu cu atâta naturalețe și atâta emoție pură, complet descătușată, încât recunoști din prima stereotipurile emblematice și-ți amintești numaidecât de rolul pe care l-ai avut de-a lungul acelor patru ani intenși ce ți-au modelat, într-o măsură destul de mare, personalitatea.

Frumusețea de netăgăduit a cărții este reliefată prin felul atipic în care Melinda reușește să „vorbească” despre experiența care i-a marcat viața, cu o ironie dulce-amară, tăioasă, uneori brutală, până își găsește curajul și împărtășește o poveste atât de familiară, din păcate, încât nu poți să nu te întrebi de ce lucrurile nu se schimbă, de ce elevii, părinții, profesorii ascund totul sub preș sau aruncă acuzații nefondate în loc să asculte și să-i privească realmente pe cei din jurul lor.

Deși este un roman cu adevărat sfâșietor, O listă a cuștilor te impresionează până la lacrimi prin relațiile dintre personaje și puterea dragostei nemăsurate, care te poate salva atunci când totul se destramă în jurul tău. Robin Roe reușește să-ți frângă treptat inima, schițând o imagine întunecată a liceului atunci când pare să-l abandoneze pe Julian pe holurile nesfârșite, la mila tuturor.

Julian e dislexic, nefericit și anxios, un elev ale cărui tăceri sunt răstălmăcite de colegii și profesorii lui, care se grăbesc să-l judece și să vină cu propriile teorii și interpretări, fără să-l întrebe nici măcar o dată cum se simte, de ce se teme sau ce-l doare. Deoarece toate emoțiile lui Julian sunt blocate înăuntrul său, e judecat, persecutat sau ignorat, iar în timp ce toți sunt ocupați să-l acuze că este stingher, deprimat sau un copil ciudat, de parcă fiecare ar scrie o altă poveste, realizezi că nu le pasă suficient de mult pentru a vedea din timp durerea tăinuită de fiecare cicatrice a lui Julian.

Autorii YA au început să spulbere de câțiva ani buni „mitul” liceului, abordând teme considerate în trecut tabu, fără să înfrumusețeze adevărul sau să-i transforme pe protagoniști în acele personaje perfecte care, la 14-18 ani, par să aibă toate răspunsurile și se pot descurca în aproape orice situație. Ne oferă povești de viață cutremurătoare, reale și, poate cel mai important, ne reamintesc că schimbarea începe cu noi, prin noi.

În plus, liceul nu ar trebui să fie o junglă, nici măcar comparat cu una. Oare e atât de greu să o încurajăm pe Melinda să vorbească sau să fim alături de Julian? Ca să știți, răspunsul e întotdeauna nu. Întotdeauna.

Citește mai multe pe #artstagram. Revista online pentru cititori haihui.