Un puzzle tridimensional de iubire dincolo de spațiu și timp

Care este experiența definitorie în perioada adolescenței? Cea care te schimbă adesea și care te determină să te maturizezi? Momentul care-ți rămâne în amintire o viață întreagă? Răspunsul poate fi doar unul: prima dragoste. De aceea prima dragoste a fost „cântată” în romanele din toate timpurile și a găsit mereu cititori dornici de a rememora experiențele adolescentine. Iar Emily Henry reușește în romanul Iubirea care a rupt lumea în două să ia toate aceste amintiri și experiențe comune ale aproprierii dintre un băiat și o fată, a relației lor, a scânteilor și fluturilor în stomac și să le plaseze în cu totul altă paradigmă.

Natalie așteaptă cu nerăbdare ca ultima ei vacanță de vară să se termine și să „își ia zborul” din micuțul oraș american în care locuiește spre noi studii și noi aventuri. Se grăbește să lase în urmă o familie iubitoare, prieteni, un fost iubit de tipul „visul oricărei fete” cu inima frântă, anii de liceu în care a condus echipa de majorete și multe alte situații în care s-a străduit să se integreze. Pentru că Natalie este un copil amerindian adoptat de o familie albă care a primit-o cu brațele deschise, dar asta nu a făcut-o să se oprească din a se strădui să fie ca toți ceilalți în timp ce continua să se simtă total diferită.

Pe lângă originea clar diferită, ceea ce o face să se simtă mai puțin normal sunt și aparițiile sporadice ale „Bunicii”, un fel de spirit premonitoriu care îi dezvăluie bucățele din viitor și îi spune poveștile tribului ei. Însă aparițiile unei entități misterioase care îi tulbură nopțile cu vorbele sale premonitorii sunt cumva asimilate de copilul inadaptat care este Natalie.

Și iat‑o, așezată în balansoarul din colț, ca de fiecare dată când vine să mă viziteze, încă de când eram copil. Noaptea îi ascunde trăsăturile bătrâne, iar părul des, negru, încărunțit, îi cade despletit pe umeri. Poartă aceleași haine cenușii ca întotdeauna și, deși au trecut aproape trei ani, nu pare mai în vârstă decât ultima dată când am văzut‑o sau la prima noastră întâlnire.

 

Ba chiar mi se pare că a întinerit puțin. Asta probabil pentru că eu am mai crescut, iar ridurile și petele provocate de bătrânețe nu mă mai sperie la fel de tare ca odinioară. Mă gândesc să țip și să apăs pe întrerupătorul veiozei de la căpătâiul patului, să fac unul dintre gesturile care, după cum m‑au învățat cei optsprezece ani ai mei, i‑ar face pe Ei să dispară, numai ca s‑o pedepsesc pentru că m‑a părăsit atâta vreme, pentru că m‑a făcut să cred că a plecat de tot.

Dar în ciuda amărăciunii mele, nu vreau să dispară, așa
că rămân nemișcată.

— Drăguț din partea ta c‑ai trecut pe la mine, șoptesc eu.

Iar ceea ce îi zguduie lumea din temelii și o face să își reevalueze viața de la un capăt la altul este prezența unui băiat. Apariția băiatului cu „b” mare, cel care are nevoie să fie înțeles și salvat și cel care o obligă să se maturizeze.

Și acum romanul își dezvăluie latura cu adevărat specială: căci Beau și Natalie par să aparțină unor lumi diferite. Atracția fulgerătoare dintre ei poate fi cea care îi aduce mereu împreună indiferent de timp și spațiu, dar, deși anturajul lor este același, fiecare cunoaște versiuni diferite ale acelorași persoane, ca și cum ar exista mai multe realități posibile și fiecare dintre ei are acces la câte una. Ce este cu adevărat neliniștitor este faptul că singurele persoane fără dublu în lumea celuilalt sunt chiar ei. Ce ar putea însemna asta?

— Beau? șoptesc eu în noapte, tulburând cântecul greierilor. 
Ascult, dar nu primesc niciun răspuns. După cel mai lung minut din viața mea, cobor din nou pe acoperiș ca să văd de ce îi ia atât. Mă aplec peste margine și privesc curtea, dar nu văd nici urmă de Beau. 

— Beau, șoptesc iarăși, ceva mai tare.

Niciun răspuns în afară de țipătul unei bufnițe.

Cobor pe balustrada verandei și sar în curte, măturând strada din priviri.
— Beau? repet și mai tare.

Inima mi‑a luat‑o razna. Ceva nu e în regulă. Probabil a alunecat din nou în lumea lui. Alerg pe stradă până în locul unde și‑a lăsat camioneta, dar mașina a dispărut. Mă învârt pe loc, căutând una dintre acele schimbări fulgerătoare care au devenit pentru mine o normalitate.

— Beau, îl strig încă o dată. Beau! Închid ochii și încerc să mă agăț de fragmentele de cântec ce‑mi plutesc prin minte.

Nu simt nimic. Nu aud nimic.

Un roman care preia temele clasice ale SF-ul – călătoria în timp, lumile paralele etc. – și le prelucrează într-o poveste mai soft, cu accente romantice în care își găsesc foarte bine locul atât legendele pline de tâlc ale amerindienilor cât și ierarhiile puștilor dintr-un liceu tipic american.

Suspansul din carte se menține la cote maxime, mai ales că povestea nu este deloc intuitivă și nu prea ai la ce alt roman de același fel să te raportezi și gravitezi printre personaje cărora trebuie să le găsești locul ca unor bucăți dintr-un puzzle tridimensional.

Ploaie rece și lacrimi fierbinți, ale mele și ale lui, ni se preling pe obraji și pe buze în timp ce ne lipim unul de celălalt. El mă ridică și mă poartă către pat și mă aud spunând: 

— Să nu‑mi dai drumul. El clatină din cap.
— Nu.

Vreau să‑i spun că‑l iubesc. Dacă nu apuc să‑i povestesc despre piatra memorială cu numele meu, despre sfera neagră plutind pe deasupra mea sau despre atacurile de panică și de sfârșitul care se apropie, nu e nicio problemă.

 

Dar dacă nu‑i spun că‑l iubesc, o s‑o regret dincolo de sfârșit. Vreau să știe că e iubit. Vreau să se simtă în siguranță, așa cum și el mă face pe mine să mă simt în siguranță. Vreau să‑l învălui în dragostea mea, ca să rămână cu el și după ce vom fi despărțiți pentru totdeauna.

Dragostea imposibilă nu a fost nicicând ilustrată cu atâta inocență, iar fiorii primei iubiri sunt amestecați cu replici amuzante și decizii de viață și de moarte.

Un text de Andreea Chebac

Fotografie de Ema Cojocaru

Iubirea care a rupt lumea în două, Emily Henry

Traducere din limba engleză și note de Laura Ciobanu

Vârsta recomandată: 14 ani+