Luigi Pirandello. Realitate si iluzie teatrala
„Eu nici nu mai stiu pe ce lume sunt." (Luigi Pirandello)
Luigi Pirandello s-a apropiat de domeniul dramaturgiei la o vârsta la care alti autori se ocupau mai mult cu administrarea gloriei literare decât cu experimentarea unor formule artistice noi. Si, oricât de paradoxal a parut acest lucru la vremea respectiva, mai cu seama în spatiul cultural italian, autorul a reusit, în foarte scurta vreme, sa exprime în piesele sale de teatru toate framântarile unei epoci prea putin dispuse sa mai accepte doar iluzia, smulgând toate mastile ce ascundeau realitatea - si, din nou paradoxal, facând acest lucru tocmai prin privilegierea câtorva motive ce accentueaza în mod esential deghizarea: lumea privita ca teatru, parada mastilor, placerea (sau blestemul!) permanentelor travestiuri. În consecinta, pâna si limbajul personajelor pirandelliene va marca dezvaluirea unor pasiuni traite cu intensitate, pline de aprinse argumentatii filosofice, adesea textele pieselor sale dând senzatia ca sunt analize facute cu raceala unui spectator pe deplin detasat. Se întâmpla asa pentru ca omul, asa cum apare el în dramaturgia lui Pirandello, a devenit constient de dublul sau rol, fiind deopotriva actor si spectator, un om care traieste doar observându-se si actioneaza numai în masura în care îi poate observa pe altii. În plus, în ciuda tuturor încercarilor criticii de a-l fixa pentru totdeauna, prinzând esenta teatrului sau într-o formula unica, „problema Pirandello" pare a nu fi fost clarificata pe deplin nici pâna astazi. Zona de interes a dramaturgului este realitatea înconjuratoare, experientele personale, mediile diverse în care s-au consumat episoadele propriei existente; viata se topeste, astfel, în opera, Luigi Pirandello însusi sustinând acest lucru într-o scrisoare adresata lui Benjamin Cremieux: „...am uitat sa traiesc, am uitat pâna într-atât, încât nu pot spune nimic despre viata mea, în afara de faptul ca nu o traiesc, ci o scriu."
Exista apoi, la Pirandello, ceea ce exegeza a numit „o dubla continuitate de traire si rationare" între personaj si actor. Aceasta continuitate este cea care, împinsa la extrem, face posibil cazul paradoxal al eroilor din piesa Sase personaje în cautarea unui autor; avem, aici, personaje dramatice prin excelenta, primele de acest gen din dramaturgia universala, care refuza functia de pâna atunci a actorului, integrându-o organic în sine, printr-o întrupare apriorica. Ele îsi privesc la un moment dat propria aventura jucata de altii (actori adevarati - sau, cel putin, profesionisti!), dar în ea nu se pot recunoaste, orice dedublare fiindu-le imposibila, ele fiind singurele menite sa-si joace existenta, careia sunt sortiti a nu-i putea niciodata fi simpli spectatori, ci doar personaje. Protagonistii lui Pirandello sustin, în ciuda faptului ca realitatea lor nu este acceptata de ceilalti, superioritatea artei si, deci, a existentei proprii: „Ceea ce pentru dumneavoastra este o iluzie care trebuie creata, este pentru noi singura noastra realitate. Daca realitatea dumneavoastra se schimba de azi pe mâine, a noastra nu, domnule!"
