Mama mamuţilor mahmuri
Mircea Sântimbreanu e unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori români de literatură pentru de copii de dinainte de 1989. Prin forța împrejurărilor, și de după ‘89. Întâmplător, e și preferatul meu. A publicat mai multe volume de povestiri pentru pionieri și școlari, colaborând la revistele de profil ale vremii, Cutezătorii, Luminița sau Arici pogonici. A ocupat în același timp și funcții de conducere în diferite organizații și consilii ale vremii, printre care și pe cea de director al Editurii Albatros. Scrierile lui au avut parte de tiraje spectaculoase, la care azi putem doar visa. Cea mai cunoscută carte a lui rămâne Recreația mare, ilustrată în stilu-i inconfundabil de Iurie Darie, dar după o îndelungă și matură chibzuință am așezat Mama mamuților mahmuri pe locul doi ca importanță printre volumele lui.
Colecția aceasta de povestiri a apărut pentru prima dată în 1980, când a și primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Am citit-o pentru prima dată prin 1986, când m-am îndrăgostit de ea iremediabil, un rol decisiv având și ilustrațiile lui Gh. Marinescu.
E suficient să citești câteva pagini ca să îți dai seama de ce. Multe dintre povestiri sunt pur și simplu antologice. De-a lungul carierei, Sântimbreanu a perfecționat fără încetare cele câteva formule narative care îi caracterizează opera. Acestea au ajuns să ofere textelor sale un aer ușor de recunoscut, unul dintre marile merite fiind că povestirile nu plictisesc nicio secundă. Sunt sprințare, pline de viață și candoare. Și de umor, căci acesta e un alt ingredient ce nu lipsește din mix-ul său. Ironia și sarcasmul sunt la ele acasă, în doze suficient de mari pentru a ridica câteva sprâncene – dar și pentru a face fani pe vecie. Preferatele mele sunt O mare rușine (superbă mostră de umor neo-caragialesc) și O mare greșeală.
Citește continuarea recenziei în Revista de Cultură Familia.