„Mânie și timp” de Peter Sloterdijk

În Mânie și timp (Art, 2014, București), Peter Sloterdijk reușește una dintre acele lecturi ancorate monoconceptual care l-au făcut cunoscut și relevant în gândirea europeană, într-o manieră compactă și pulsatilă care amestecă survolul cu pipăirea atroce, într-un efort critic asupra problemelor recente ale lumii noastre și ale radăcinilor lor istorice. O scurtă istorie filosofică a lumii din perspectiva mâniei văzută ca fenomen primar și ireductibil, colectat epocal de două ori în istorie. De asemenea, o diagnoză a prezentului, plecând de la simetrica inabilitate de a mai colecta mânia în cadrul unor proiecte escatologice sau/și revoluționare.

Grecii au închipuit prima formă lingvistică și culturală coerentă pentru ceea ce însuflețește sufletele: „cuvântul generic, în greacă, pentru organul din pieptul eroilor și al oamenilor în care iau naștere puternicele porniri pătimașe este thymos – el desemnează focarul de excitare al sinelui mândru și, totodată, simțul receptiv prin care li se comunică muritorilor apelurile zeilor.” (p.18) Alături de zeu, protejat de acesta și învăluit în maiestatea sa, eroul grec, „aprins de mânie”, poate fi cântat de zeiță. Menis-ul este o „energie invazivă”, un har venit din lumea de dincolo. Abia pedagogia cumințirii practicată de Platon va îndepărta sensibilitatea greacă de virtuțile eroico-războinice și o va apropia de „mania lucidă” a contemplării ideilor. Astfel începe „izgonirea marii mânii din civilizație” și o orientare a civilizației europene dinspre thymotic spre erotic, o schimbare profundă cu costuri uriașe: „scoaterea din scenă a thymoticului face ca zone mari ale comportamentului uman să devină ininteligibile.” (p.25)

În ambiguitatea fundamentală a felului în care gândirea escatologică a preluat și resemnificat mânia stă posibilitatea faptului deconcertant că, din aceeași rădăcină pleacă fertilizarea solului culturii europene, dar și psihopolitica depozitării mâniei în „conserve de ură” ce pot fi deschise conform unui proiect. Pentru Ahile, mânia rămâne veșnic la nivelul exploziei, al aprinderii și defulării. Descărcarea mâniei este o formă a „prezentului împlinit”, iar acțiunea mânioasă, „o versiune a flow-ului”. Abia „Dumnezeul mânios” al iudeilor va oferi posibilitatea constituirii primei „bănci metafizice a răzbunării”. Dumnezeul lui Israel este un deus politicus prin excelență care „a îndemnat poporul evreu să trăiască mult peste posibilitățile sale”. El este mânios, pătimaș, iritabil, implicat. Iar teologia pe care o presupune un astfel de zeu presupune posibilitatea unei istorii „orientate”: „Dacă mânia lui Dumnezeu e transpusă înapoi în timp și luată în primire de o regie umană orientată spre universal, se naște o „istorie” cu climax revoluționar, al cărei sens este să răzbune nedreptatea care stârnește mânia.”(p.97)

Citește recenzia pe Bookhub.ro.