„No mere human can stand in a fire and not be consumed”
Am făcut întâia oară cunoştinţă cu D.H. Lawrence datorită unei cărţi despre romane interzise în şcoli, biblioteci sau chiar librării în ultimii o sută de ani. Printre acele cărţi apărea şi Amantul doamnei Chatterley ce a fost acuzată de a fi imorală sau chiar obscenă. Ediţia pe are am găsit-o eu la biliotecă era, am aflat mai târziu, o ediţie cenzurată, iar din cauza aceasta eu n-am putut pricepe nici în ruptul capului, după terminarea romanului, ce anume a putut fi considerat obscen sau imoral într-un roman atât de bine scris. Poate doar idea că o femeie de un oarecare rang ar putea ajunge să aibă nu doar un amant ci încă unul de o condiţie mult inferioară ei. Dragostea şi dorinţa primitivă, animalică ce crează legătura dintre cei doi era, poate, considerată jignitoare la adresa puritanismului englez şi american al primei jumătăţi de secol douăzeci. N-am revenit asupra unei ediţii necenzurate pentru că părerea mea despre Lawrence era gata formată. Am continuat cu Femei îndrăgostite şi apoi cu Fii şi îndrăgostiţi care mi s-a părut pur şi simplu magistrală. Mai târziu am aflat că, acest din urmă roman, este unul autobiografic şi se simte la fiecare pagină că a fost scris din suflet, lipsindu-i ironia şi sarcasmul ce pot fi găsite în scrierile sale mai târzii.
Îmi place scriitura lui Lawrence pentru că reflectă un autor inteligent, fin cunoscător al naturii umane, fascinat de teoriile lui Freude, adept al naturalismului şi un opozant al unei societăţii mecanizate de era industrială aflată în plin avânt, în care totul trebuie să fie conform standardelor, să se încadreze într-un tipar. Rigida societate engleză a începutului de secol douăzeci reprezintă pentru autor o bogată sursă de inspiraţie. Însă doar în măsura în care poate să aleagă din ea indivizii nonconformişti, aparte, care nu se supun normelor în totalitate şi îşi aleg propriul drum în viaţă. Despre toate acestea, Lawrence scrie uneori parcă uşor amuzat, cu o ironie fină, subtilă dar ascuţită, alteori cu un sceptism blând, iar câteodată cu toată seriozitatea, făcând o analiză a sufletelor personajelor de o asemenea profunzime încât aproape poţi să simţi tot ce simte şi personajul descris.
Iată un fragment din Fata pierdută în care toate acestea sunt vizibile:
„Până aici, povestea Alvinei e destul de banală. Este, mai mult sau mai puţin, povestea a mii şi mii de fete. Toate îşi găsesc până la urmă o slujbă. Aceasta e soluţia obişnuită. Şi dacă am fi avut de-a face cu o fată obişnuită, povestea noastră s-ar fi întins molcom şi monoton de-a lungul unor nesfârşiţi ani de serviciu; sau, în cel mai bun caz, asupra anilor de căsnicie cu un profesoraş sau vreun slujbaş searbăd.
Noi susţinem însă că Alvina nu este o fată obişnuită. Pentru oameni obişnuiţi, destine obişnuite. Sau niciun fel de destin. Sistemul nostru modern de reducere a întregii complexităţi la o schemă unică, aplicabilă tuturor, îi covârşeşte pe cei mai mulţi dintre oamenii neobişnuiţi. Pur şi simplu îi ucide sau îi zvârle, scoşi din uz, peste bord.
S-au scris destule istorisiri despre oamenii obişnuiţi. (...) Detestăm oamenii banali. Aceştia ne pun de-a dreptul viaţa în pericol; ba ne pun chiar şi sufletele în pericol, pentru că sunt gata să ne osândească, pe fiecare dintre noi şi pe toţi laolaltă, la veşnică platitudine. Fiecare individ are sau ar trebui să aibă, prin firea lucrurilor, punctele sale ieşite din comun. Dar în zilele noastre trebuie să cauţi cu microscopul asemenea puncte, atât sunt de tocite de frecuşul zilnic al maşinăriei epocii noastre mecanice.
Pentru Alvina nu există nicio speranţă în obişnuinţă. Dacă aştepta vreun ajutor, atunci acesta nu putea veni decât de la neobişnuit. De aici porneşte marea primejdie a cazului ei."
