Nu vă fie frică de frumuseţe
"Arta nu are existenţă proprie. Există doar artişti!. Pam-pam! Aşa se deschide Istoria lui E. H. Gombrich, cu o afirmaţie abruptă, descumpănitoare, categorică, dar casantă. Aidoma ei, nenumărate altele pe întreg parcursul lucrării. Autorului nu-i e frică de judecăţi riscante, dar nici de (aparente) truisme. Şi pentru unele, şi pentru celelalte, are imensa gentileţe (e, de fapt, vorba despre un entuziasm contagios) să ofere largi lămuriri, atent argumentate, în cuvinte necăutate, cu ecou puternic.
Iată, în acest sens, cum continuă afirmaţia liminară: "În timpuri foarte îndepărtate, oamenii, cu ajutorul unor bucăţi de pământ colorat, schiţau formele unui bizon pe pereţii grotelor; în zilele noastre, cumpără culori şi fac afişe; în acest interval au realizat foarte multe lucruri. Nu există niciun inconvenient în a numi artă ansamblul acestor activităţi, cu condiţia de a nu uita niciodată că un semenea cuvânt capătă multe sensuri deosebite, în momente şi locuri diferite, şi a înţelege bine că arta în abstract, Arta cu A mare a devenit un fel de ideal, dublat de o sperietoare. Poţi să distrugi un artist spunând că ceea ce a făcut poate că nu e rău în genul lui, dar nu e artă. Şi poţi să uluieşti un om cumsecade, care admiră un tablou, spunând că ceea ce îi place în acea operă nu e artă în sine, ci cu totul altceva." Colocvial şi sfătos, Gombrich nu numai că nu se teme de vorbe simple, ci, ca nu cumva să-i îndepărteze pentru totdeauna pe cititori (mai ales pe cei tineri, pentru că aceştia au fost prima sa ţintă)de scrierile despre artă, se străduieşte să nu cadă în dubla capcană a unui limbaj fie prea pretenţios (ştiinţific), fie prea convenţional.
Chiar dacă, nu arareori, veţi întâlni în analizele sale cuvinte "seci" precum "farmec", "echilibru", "perfecţiune", "minunat", "adorabil" adică vorbe provenind din zona elanului neofit, ele sunt aproape întotdeauna sprijinite pe o întreagă schelărie argumentativă, pe disecţii precise de înţeles şi pe o reţea vastă de comparaţii "sensibile", care fac posibil dialogul viu între opere din epoci şi din curente diferite. Altfel spus, chiar dacă nu există Artă cu A mare (ca metodă de lucru, precizarea este cât se poate de fertilă), există un flux artistic, cu caracter sistematic, în cadrul căruia comparatismul ne ajută să putem cântări, cu unele adecvate, o tanagră şi un ready-made suprarealist. Şi cum se putea face mai bine acest lucru decât ilustrând fiecare idee, fiecare tendinţă artistică, fiecare pas evolutiv, cu o reproducere de bună fidelitate tehnică? Mai mult, Gombrich s-a străduit să "nu vorbească despre opere pe care nu le putea reproduce", să explice doar opere pe care le-a cunoscut direct, nu din albume, să se limiteze "doar la adevăratele opere de artă" şi să sacrifice "tot ce ar fi putut fi interesant ca simplă mostră a gustului sau modei". E, întâi de toate, o lecţie de probitate, de profesionalism şi un certificat de autenticitate.
