O aventură cât un ocean
Neil Gaiman ştie să scrie. Poţi ajunge la concluzia asta citind oricare dintre cărţile pe care le-a semnat. Şi, mai mult decât atât, îi şi place să scrie. Are atâta talent de povestitor, încât şi dacă ar relata despre felul cum paşte o capră în grădină tot şi-ar capta auditoriul. Nu e greu să ţi-l închipui în postura unui bunic sfătos şi albit de ani (mai are, totuşi, până atunci) care le spune povestea de seară nepoţilor. Chiar dacă „nepoţii” s-ar putea să aibă la rândul lor nepoţi.
Oceanul de la capătul aleii începe cu o incursiune în trecut. Un bărbat se deplasează în locurile copilăriei pentru a participa la o înmormântare. Nostalgia pune stăpânire pe eroul nostru cu fiecare kilometru parcurs şi scopul iniţial al călătoriei pare să nu mai reprezinte o prioritate. Vrea să vadă locurile copilăriei, chiar dacă n-a mai rămas mare lucru din atmosfera de odinioară. Casa enormă în care şi-a petrecut cei mai fericiţi ani ai vieţii a fost demolată pentru a face loc unor case cu aspect identic. Câmpul de orz nu mai există. Dar ferma Hempstock încă mai rezistă timpului. Şi, odată ajuns la fermă, bărbatul vrea să vadă lacul cu raţe, pe care Lettie Hempstock îl considera un adevărat ocean. Şi începe să-şi amintească…
