Nu știu alții cum sînt, dar eu m-am despărțit (estetic) de Lawrence Durrell pe la vîrsta de 25 de ani, cînd mi am dat seama că orice tentativă de a reciti Cvartetul din Alexandria se izbea de o senzație de greață pe care nu mi o mai atenuau nici amintirea pasiunii cu care-l citeam în facultate, nici recent achiziționata corespondență cu Henry Miller. Simțeam la Durrell, încă din prima pagină, excesul în stare pură, colcăitor ca un ghem de rîme. Poate nu întîmplător (nu există întîmplare în biografia unui cititor), am găsit un sprijin nesperat pentru această despărțire cînd un coleg de la ziar mi a pus în mînă, cu zîmbetul unui om care trecuse prin aceeași traumă, cartea fratelui său, Gerald Durrell, Familia mea și alte animale. Citind memoriile fratelui mai mic al lui Lawrence, m-am simțit răzbunat: unde cel mare e excesiv, mezinul e concis, unde scriitorul Durrell e egocentric, naturalistul Durrell are privirea orientată spre exterior, unde Cvartetul păcătuiește printr-o „pompoșenie“ sinistră, fratele lui dă dovadă de un umor care de multe ori te face să te întrebi cine o fi adevăratul scriitor al familiei.

Acum, pentru cine nu știe (chiar dacă a apărut și un serial care are acest subiect), familia Durrell (monoparentală, cum se zice acum, după moartea domnului Durrell) a părăsit Marea Britanie în 1935 pentru a se muta în insula Corfu, ceea ce acum pare rezonabil, însă atunci a fost privit ca un downshifting extravagant. Au trăit acolo timp de șase ani, pînă cînd războiul i-a izgonit înapoi. Acești șase ani petrecuți printre localnici, sub soarele Greciei, au stat atît la originea unei importante opere literare (despre care vorbeam mai sus), dar și a uneia de multe ori pe nedrept lăsate în umbră, Trilogia Corfu a naturalistului Gerald Durrell. Gerry avea pe atunci 10 ani, iar pasiunea lui pentru biologie, privită cu neîncredere, condescendență sau îngăduință maternă, era deja formată. Păsări, lighioane, rubedenii, cea de-a doua parte a trilogiei (foarte frumos tradusă de Maria Berza), continuă aventurile familiei și ale altor animale din primul volum al trilogiei, în vila lor care devine, cu fiecare pagină, atît muzeul (viu) de biologie al mezinului, cît și azilul unde trag tot soiul de nebuni (a se citi artiști) aduși de fratele cel mare, sau locul unde sora Margo își tratează recent dobîndita dependență de spiritismul menit s-o scape de coșuri și de kilogramele în plus.

Citește continuarea recenziei în Dilema veche.