O sabie florentină cu mâner din plastic

Într-un excelent volum de eseuri, Mo­ving Targets (2004), Margaret Atwood încearcă să-și justifice opțiunea pentru sintagma „literatură speculativă“ în defavoarea celei de literatură science-fiction, argumentînd prin faptul că în romanele sale se întîmplă lucruri „posibile“ sau care chiar au avut loc în realitate, ceea ce le apropie mai mult de literatura mainstream (a se citi „marea literatură“) decît de nișa pasionaților de alte lumi. Eseul respectiv a iritat-o pe Ursula K. Le Guin, care a spus pe șleau, în incipitul cronicii sale la Anul Potopului, că pe scriitoarea canadiană n-o interesează prea mult aceste taxonomii postaristoteliene, decît în măsura în care o ajută să fugă din nișa SF înspre pășunile bogate ale vînzărilor și premiilor mainstream. Nu pot decât să fiu de acord cu Le Guin: oricît și-ar argumenta Atwood „literatura speculativă“, Oryx și Crake sau Anul Potopului rămîn două sclipitoare (mai ales primul) romane science-fiction, subsumabile unui postmodernism literar bine asimilat.

Anul potopului este o continuare (de fapt, un prequel) a romanului Oryx și Crake: revin personaje, revin secte și instituții, iar cele aproape 600 de pagini ale sumbrului roman completează fresca sinistră pe care amintirile inubliabilului Snowman o începuseră în primul roman al acestui ciclu. Din acest punct de vedere, Anul Potopului este mai „realist“ decît Oryx și Crake, mai apropiat de 1984 și chiar de Povestea slujitoarei, fie și pentru că-și asumă construirea unui mecanism determinist, o explicație a dezastrului ale cărui urmări le trăiserăm în paginile romanului anterior.

Pe scurt, romanul începe în „anul 25“, „Anul Potopului“: un potop uscat (despre care pricepem pe parcurs că este o molimă) omoară întreaga omenire, lăsînd în viață doar cîțiva membri ai speciei: Atwood nu-și pierde timpul să explice cum se manifesta această molimă (este amintită tusea, se vorbește despre niște sîngerări), oferindu-i rolul unei apocalipse abstracte pe care fantezia cititorului (și memoria lui culturală) trebuie s-o îmbrace cu detalii: pot fi utilizate descrieri ale manifestării Ciumei Negre sau ale oricărei alte molime care-a devastat omenirea de-a lungul istoriei sale. Pare că Atwood își îndreaptă energia înspre zone ale teritoriului pe care-l construiește (și deconstruiește, simultan): este evident că scopul ei principal a fost să pătrundă în psihologia de sectă, să modeleze o religie folosind fragmente din variate ideologii sectare existente. Grădinarii Domnului, sectă ecologistă compozită pe care o cunoș­team din Oryx și Crake, e construită pe tiparul unui cult milenarist „clasic“ care-și pregătește adepții pentru perioada post­apocaliptică, prin cursuri de supraviețuire și adaptare a organismului la un program vegetarian indus pe baze religioase new age (sfințenia oricărui animal trebuie prețuită, iar în cazul în care trebuie să consumi proteină animală, trebuie să începi de la baza lanțului trofic, adică de la viermi, care oricum au cam aceeași structură cu creveții) care, în final, se vor dovedi în principiu inutile (în paginile postapocaliptice, cînd supraviețuitori vor fi cei din aripa moderată a sectei, aceștia se vor întoarce la obiceiurile carnivore). Supraviețuirea va fi aleatorie, de unde și ironia ce corodează întreaga construcție a lui Atwood. Dar nici aici nu se află punctul de fugă al romanului, ci în dezvoltarea și evoluția a două personaje feminine de vîrste diferite, ale căror destine se împletesc pentru a reda structura ca de ADN a acestui roman, secționată de cuvîntările oficiale ale lui Adam Unu, liderul neoficial al sectei, și de imnurile cîntate de membrii acesteia, imnuri ce pastișează, după cum declară scriitoarea, stilul lui William Blake sau al lui John Bunyan.

Citește continuarea recenziei în Observator cultural.