Omida și fluturele
Că în cazul lui Ray Bradbury ceva nu era în regulă din punctul de vedere al fanului pur și dur s-a putut vedea încă de la debutul său cu povestiri în revistele americane specializate. Nu e întâmplător faptul că un cunoscut distribuitor de glorii din Epoca de Aur a genului, John W. Campbell Jr., care și-a legat de nume promovarea publicistică a debutanților Robert Heinlein, Isaac Asimov, Theodore Sturgeon și A.E. van Vogt, nu și-a deschis paginile revistei sale Astounding Science Fiction și pentru tânărul provenit din mica localitate Waukegan din statul Illinois, pe care acesta o pomenește frecvent sau o descrie aluziv în unele dintre anticipațiile sale. Campbell era adeptul categoric al unei literaturi inspirate din superștiință. Bradbury – deși pasionat de SF, iar la un moment dat intrat în primplanul fandomului în așa măsură încât Federația Națională a Fanilor de Fantasy să-l fi putut numi cel mai bun autor din 1949 – Bradbury, în schimb, miza în textele sale nu atât pe ideile științifice șocante, cât pe stil. Făcându-i la un moment dat portretul literar, Garry K. Wolf de la Universitatea Roosevelt din Chicago constată că persoana interesului său critic reprezintă „mai degrabă o anomalie în gen”, întemeindu-și părerea pe observații cât se poate de judicioase. Ca să nu fiu nevoit să le parafrazez, o să citez de-a dreptul câteva dintre ele:
„Într-un domeniu ce cultiva masiv fantasticul și miraculosul, cele mai bune povestiri ale lui Bradbury celebrau realitatea înconjurătoare; într-un domeniu preocupat de viitor, viziunea lui Bradbury este ferm înrădăcinată în trecut – atât în trecutul propriei biografii, cât și în trecutul Americii. Într-un gen popular în care, până de curând, reputațiile s-au bazat pe imaginarea de intrigi ingenioase, ca și pe expunerea unor idei științifice și tehnologice, Bradbury și-a construit o reputație enormă exclusiv pe stil – iar apoi, când ceilalți scriitori ai genului începeau să descopere rostul experimentelor stilistice, s-a pliat încă și mai mult pe propria identitate și pe recapitularea vechilor sale teme. Când SF-ul părea exclusiv o literatură de tehnofili, Bradbury era un singuratic simbol al pericolelor tehnologiei, până într-atâta încât să refuze șofatul unui automobil sau zborul cu avionul. Dar când SF-ul a ajuns să adopte din ce în ce mai mult o atitudine ambivalentă față de progresul tehnologic necontrolat, Bradbury a devenit, cu deschidere internațională, un avocat al virtuților zborului cosmic și al realizărilor tehnologice”.