Partidul i-a iertat pentru faptele lor nelegiuite...
S-ar putea să fie destui cititori care să nu debordeze de entuziasm la lectura volumului de povestiri Refugiații al lui Viet Thanh Nguyen, mai ales dacă au citit deja Simpatizantul aceluiaşi autor. Virtuozitatea stilistică din romanul care luat premiul Pulitzer în 2016 este regăsită mai greu în povestirile despre refugiați anterioare temporal încît, dacă nu ar fi temele comune, ai putea ezita să bagi mîna în foc că e vorba sută la sută de același scriitor. Dar oare nu acesta e de multe ori rolul povestirilor, de a prefața un roman de succes, prin micile, delicatele, inocentele, pe alocuri chiar genialelor lor bîlbîieli?
Refugiații, cum îi spune titlul, e o colecție posibilă de ipostaze din viața unui exilat. Nu e refugiatul de azi, care în esență e rezultatul suprapopulării în țările care au profitat cumva de traiul occidental superior. Refugiatul de azi e în esență unul economic. În culegerea de ipostaze a lui Nguyen, refugiatul este motivat ideologic, ca și în Simpatizantul. Un refugiat pe cale de dispariție, de cînd China, cel mai mare furnizor de astfel de exilați rămas pe piață după prăbușirea URSS, nu-i mai reține neapărat pe dizidenți (poate cu excepția uigurilor, dar asta e o altă poveste).
Refugiații, așadar, rămîn o mărturie a vremurilor în care plecai din țară pentru a fi liber. În cazul Vietnamului anilor 1970, căci despre refugiul vietnamez e vorba, ca și în cazul exilărilor din Europa de est din anii 1945-1947, la pachet cu libertatea venea și un alt avantaj apreciabil: rămîneai în viață. Instalarea comunismului a însemnat mereu și eliminarea fizică a celor ce erau considerați dușmanii poporului.
Citește continuarea recenziei în Dilema Veche.