În Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei, Elizabeth George Speare ne-a transportat în secolul al XVII-lea, unde am vizitat Noua Anglie și am spulberat mitul vrăjitoarei. A pus în balanță credința, tradițiile și scepticismul instinctiv al coloniștilor, ilustrând cu o fervoare lirică fragilitatea legăturilor dintre oameni, prieteni și străini, aliați și dușmani.

 

În Arcul de aramă, roman recompensat cu Medalia Newbery, ficțiunea istorică ne poartă pe urmele unui neam mândru, galileenii, violenți și fără tihnă, neîmpăcați cu gândul că Palestina a fost cucerită. Trebuie să îl recunoască drept stăpân pe Tiberius din îndepărtata Romă, să se supună și să asculte, însă tânărul evreu Daniel bar Jamin are alte priorități: nu-și poate controla setea de răzbunare și este dispus să riște siguranța tuturor pentru a-i pedepsi pe ucigașii părinților săi.

 

Așa cum ne-a obișnuit, Elizabeth George Speare acordă o atenție deosebită perioadei și detaliilor geografice, reliefând atât cu nostalgie și furie, cât și cu speranță și duioșie, lupta ce se dă în sufletul celor tineri, prinși între planurile de eliberare a evreilor și predicile pline de iubire rostite de fiul unui tâmplar, Iisus din Nazaret.

 

Într-o viziune critică asupra Iudaismului, așa cum a fost practicat în acel moment, etica, morala și credința se suprapun cu bătăliile, spionajul și prietenia pentru a ne oferi o lectură de o profunzime răpitoare. Alături de Daniel, orfan și sclav fugit, salvat de la moarte de o bandă de tâlhari, tinerii cititori vor oscila într-o viață lipsită de răspunderi și greutatea cătușelor strânse cu furie în jurul încheieturilor.

 

Oare își vor risca libertatea pe un viitor nesigur? Sau vor descoperi că ea nu reprezintă decât un simplu mit cât timp umbrele romanilor întunecă pământul cu răscoale, raiduri și noi cuceriri?

 

În continuare, vă invităm să citiți un fragment din Arcul de aramă.

 

Încălzită de soarele amiezii, stânca era atât de fierbinte încât degetele se bășicau. Aerul de deasupra forjei tremura. Când Daniel se aplecă să împungă cu vătraiul masa umflată de metal incandescent, aburii fierbinți îi pârjoliră nările. Îi aruncă o privire lui Samson, care dădea la foale de jumătate de zi fără încetare. Poate că acolo unde s‑o fi născut Samson se obișnuise de timpuriu să îndure căldura soarelui. Lui Daniel îi era de ajuns pentru o singură zi. Micul bulgăre de fier putea fi lăsat să se răcească până când avea să poată fi sfărâmat.

 

Luă burduful din piele de capră, îl întoarse cu susul în jos și lăsă apa călduță să îi scalde gâtlejul și să‑i stropească bărbia și pieptul. Apoi îi întinse burduful lui Samson. După aproape patru săptămâni în tabăra bandiților, S­amson tot nu își lua nimic de unul singur. Daniel trebuia să‑și amintească mereu că uriașului putea să‑i fie foame sau sete. Acum, privind apa care șiroia irosită, își aminti că omul o meritase. De când Samson îi ajuta s‑o care de la izvor, aveau de două ori mai multă apă în tabără.

 

Oare uriașul înțelegea că e liber? Arareori făcea ceva fără vreun ordin de la Daniel. Roș renunțase la el dezgustat. Era obișnuit ca oamenii să sară să‑i îndeplinească orice poruncă, dar, oricât țipase și‑l înjurase pe Samson, uriașul rămăsese neclintit. Nedumerit și neștiind dacă Samson era prost de‑a dreptul sau îl sfida, Roș îl lăsase în seama lui Daniel. Uriașul se ținea toată ziua după băiat, iar noaptea dormea atât de aproape că Daniel nu‑și putea întinde picioarele fără să‑l lovească. Era ca și cum ar fi fost înlănțuit de un bolovan imens, pe care era silit să‑l târască după el oriunde se ducea.

 

Daniel trebuia să recunoască însă că munca lui devenise mai ușoară. Nu ducea niciodată lipsă de lemne pentru foc și cu Samson la foale în locul slăbănogului de Ioktan, cel de numai doisprezece ani, putea păstra forja la o temperatură constantă. Ceilalți erau și ei recunoscători p­entru mușchii lui Samson. Veneau la Daniel de parcă i‑ar fi c­erut cu împrumut un ciocan sau o secure. Cinci bărbați se opinteau să clintească un bolovan, iar Samson îl rostogolea ca pe o pietricică. În ultimele două săptămâni partea estică a taberei fusese fortificată în întregime. Până și Roș fusese nevoit să admită că Samson își merita mâncarea. Dar oamenii continuau să‑l urască și să se teamă de el și‑l transformaseră în bătaia lor de joc. Ăsta era încă un motiv pentru care Daniel era nemulțumit de povara lui: se simțea izolat de ceilalți mai mult ca oricând, căci de obicei glumele care‑l vizau pe Samson îl atingeau și pe el.

 

Oare Samson era chiar surd? Uneori bănuia că acesta înțelegea mai mult decât credeau ei și odată făcuse chiar greșeala s‑o spună. Singurul rezultat fusese că oamenii îl sâcâiseră pe Samson cu cruzime, născocind tot soiul de provocări ca să‑l facă să se dea de gol. În cele din urmă obo­siseră să încerce să‑i smulgă o reacție lui Samson, dar pe Daniel nu‑l convinseseră.

 

Oare Samson era greu de cap? Sunetele pe care le s­cotea uneori erau bălmăjeli fără sens sau crâmpeie dintr‑o limbă pe care zadarnic ar fi vorbit‑o. De unde venea? Ce gânduri se ascundeau în spatele acelui chip impasibil?

 

Ce amintiri erau ferecate înăuntrul lui, neputând a fi împărtășite nimănui? Uneori, Daniel îl ura. Alteori, ca acum, când Samson lăsa jos burduful cu apă, își ștergea gura cu dosul palmei lui uriașe și îl privea pe Daniel în timp ce un zâmbet copilăros i se întindea lent pe chip, Daniel simțea că îl place în ciuda voinței lui.

 

Se servi pe el și pe Samson din grămada de legume crude din peșteră – varză, castraveți și cepe furate de la fermele din vale – și se întinseră în umbra întunecată a peșterii ca să moțăie până trecea miezul zilei.

 

Îl trezi glasul lui Roș strigându‑i numele. Ieși din peșteră încă pe jumătate adormit, clipind năucit în lumina soarelui. Ebol, santinela, sosise în tabără conducând un bărbat legat la mâini și la ochi, așa cum ordona Roș să fie tratați toți străinii sau prizonierii.

 

— Vino‑noace, Daniel, se răsti Roș. Individul ăsta zice că te caută. L‑ai mai văzut?

 

Daniel se apropie și‑l privi pe străinul cel tânăr, cu barbă neagră. Nestingherit de legături, bărbatul stătea în mijlocul cercului de tâlhari suspicioși cu încrederea unuia care nu are nimic de ascuns.

 

— Tu ești, Daniel? zise el cu voce groasă. Pacea fie cu tine, prietene! A trecut mult timp.

 

Daniel se apropie și mai mult.

— Simon? întrebă el nesigur. Îi era greu să asocieze amintirea ucenicului zdrențăros cu acest bărbat înalt și viguros.

 

— Ioel ți‑a transmis mesajul meu?

— M‑am bucurat să‑l primesc. Ai fi surprins de câte ori m‑am întrebat care ți‑a fost soarta.

 

— Deci îl cunoști? întrebă Roș nedumerit, făcându‑le însă oamenilor săi semn să‑l dezlege. Am avut grijă de băiat, zise el cu prietenie. Nu poți s‑o negi.

 

Odată scăpat de legătura de la ochi, Simon îl măsură pe Daniel din cap până în picioare, constatând cu amuzament că băiatul era mai înalt ca el.

 — A crescut, asta e clar, admise el. Nu m‑aș fi așteptat să facă atâția mușchi.

 

— Sunt de la forjă, zise Daniel măgulit. Ți‑a spus Ioel că m‑am ținut de meserie? O să‑ți arăt. — Mai târziu, zise Simon. Mai întâi aș vrea niște apă, dacă ai. Aici sus chiar că‑i întâmpinați pe oameni cu căldură.

 

Necăjit, Daniel se duse în grabă până în fundul peșterii, căutând apa cea mai rece. Roș se îndepărtă și cei­lalți își găsiră demonstrativ de lucru în locuri de unde nu p­uteau să‑i audă. Daniel se fâstâci de plăcere și de sentimentul propriei importanțe. Niciodată nu i se mai întâmplase așa ceva.

— Cum de‑ai știut unde să mă găsești? întrebă el.

 

— Mi‑am zis că odată ajuns pe munte o să am o g­rămadă de ajutor.

— Puteai să fii rănit.

 

— Nu cred, zise Simon, părând foarte sigur pe sine.

Mândru, Daniel îi arătă lui Simon forja sa. Știa și el că are de ce să se fălească, dar fu recompensat de surprinderea lui Simon. În cel dintâi an pe munte descoperise locuri unde solul era ruginiu din pricina fierului. Treptat, învățase să îl topească, să construiască un cuptor lipit de un perete stâncos, să‑l căptușească cu lut și să‑și facă un soi de foale rudimentare din piei de capră.

 

— E foarte bine, zise Simon împungând cu vătraiul bulgărele de minereu ce se răcea în cenușă. Nici nu‑i de mirare că ai mușchi.

— Mă ajută Samson, zise Daniel arătându‑l pe uriașul care stătea pe vine lângă gura peșterii.

Simon holbă ochii.

 

— Pe barba lui Moise! De unde l‑ai găsit pe uriașul ăsta?

— El… a scăpat dintr‑o caravană, zise Daniel. Nu știu de unde a venit.

— Hmm.

 

Simon îi aruncă o căutătură lungă lui Samson, apoi se întoarse la spada pe care Daniel i‑o pusese în mână, plimbându‑și expert un deget de‑a lungul lamei.

— Nu‑i rău. Nu‑i rău deloc. Amalek te‑a învățat bine. Mai faci și altceva în afară de pumnale și săbii?

Daniel ezită.

 

— Cârlige uneori. Nu avem cai și nu suntem fermieri.

— Înțeleg.

 

Simon se așeză pe o piatră plată, cu spatele la eventualii curioși.

— Ești fericit aici, Daniel?

— Roș e bun cu mine, răspunse Daniel. Nu ca bătrânul Amalek.

 

— Mereu ai vrut să lupți împotriva romanilor, nu‑i așa?

 — Și tu la fel, zise Daniel. Ioel mi‑a spus că ți se zice Simon Zelotul¹. Ar trebui să‑l cunoști pe Roș. Dacă l‑ai cunoaște, și tu i te‑ai alătura.

 

O speranță se trezi subit în el:

— De‑aia ai venit?

Simon clătină din cap.

— Știu despre Roș de multă vreme, zise el. Da, sunt un zelot. Eu și Roș luptăm pentru aceeași cauză, dar nu vedem lucrurile la fel.

 

— Dacă l‑ai cunoaște…

— Poate. Azi am venit numai ca să dau de tine. Daniel, Amalek a murit acum două săptămâni. Dacă vrei, poți să te întorci în sat.

 

Bătrânul Amalek murise! Ar fi trebuit să simtă ceva? Bucurie? Remușcare? Milă? Totul era prea îndepărtat. Nu se mai gândise de mult că s‑ar putea întoarce.

— Și ucenicia mea? întrebă el. Mai aveam patru ani.

 

— N‑are cine să te oblige. Nu avea nicio rudă și niciun prieten. Sărmanul de el! Mă îndoiesc că o să‑și amintească cineva de asta.

Daniel încercă să‑și imagineze cum ar fi fost să se întoarcă. Nu putea spune dacă i‑ar fi plăcut sau nu. Simon îl lăsă să se gândească un moment.

 

— Nu vrei să‑ți revezi bunica și sora?

Daniel nu răspunse. Îi era rușine să spună că nu vrea să le vadă, dar ăsta era adevărul.

 

— Și‑au făcut griji din pricina ta, la fel ca mine, zise Simon. Dacă te întorci cu mine nu trebuie să stai decât o zi‑două. Cât să vadă că îți merge bine. Tare s‑ar bucura!

— Roș ar putea avea nevoie de mine.

 

Daniel se simțea tulburat și mânios, ca în ziua aceea când se întâlnise cu Ioel pe culme. Ce avea satul să‑i ofere în afara vechilor lui necazuri, care aici încetaseră să‑l mai sâcâie?

 

În cele din urmă însă, se lăsă convins de Simon, dar și de curiozitate. Roș bombăni, dar Simon avea o încredere irezistibilă de sine, pe care Roș o admira. Dificultatea veni de unde Daniel nici nu gândise. Când el și Simon porniră către marginea poienii, o formă uriașă se ridică din gura peșterii și se luă după ei. Privind îndărăt, Daniel îl descoperi pe Samson.

 

— Întoarce‑te, Samson! porunci el. De data asta mă duc singur.

Îl strigă pe Ioktan și băiatul cel roșcat se repezi să‑i răspundă.

 

— Ai grijă să capete de mâncare, îi spuse el băiatului.

Ioktan strânse din buze, cu un aer încăpățânat și speriat.

 

— N‑o să‑ți facă nimic, insistă Daniel. Numai o zi, Iok. O să‑ți fac eu treaba când mă întorc.

Ioktan acceptă bosumflat.

 

— Oricine încearcă vreo șmecherie o să‑mi dea socoteală mie, strigă Daniel peste umăr.

Dar când el și Simon se urniră din nou, uriașul porni după ei.

 

— Nu! strigă Daniel înfuriindu‑se.

Flutură din mâini. Bărbatul îl privi inexpresiv… sau poate pe chipul lui era o expresie pe care Daniel nu voia s‑o vadă?

 

 — Nu poți să te ții după mine, zise băiatul. Așteaptă! O să mă întorc.

Apoi se răsuci pe călcâie și porni pe potecă în urma lui Simon. La prima cotitură se uită îndărăt. Samson stătea pe cărare privind în jos. Nu se clinti, așa că Daniel îi făcu scurt cu mâna și își continuă drumul.

 

În timp ce mergeau, încercă din nou să‑l convingă pe Simon.

— Dacă ești zelot, dacă ai același țel ca Roș, de ce nu i te alături?

 

— Când va veni ziua, răspunse Simon. Când va veni cel ce ne va conduce, atunci ne vom uni forțele. Până atunci, după cum am zis și mai înainte, eu și Roș nu vedem lucrurile la fel. De exemplu, eu prefer să‑mi câștig singur pâinea zilnică.

Insulta adusă lui Roș fu ca o lovitură pentru Daniel.

 

— Ce, un războinic nu‑și merită hrana? întrebă el încins. Roș și‑ar da viața de dragul Israelului. De ce îi poartă pică fermierii pentru câteva îmbucături? Îi datorează mai mult decât le ia el.

 

— Poate, zise Simon cu blândețe. Nu am vrut să te mânii, prietene. O să fie nevoie de războinici. Numai că acum e mereu nevoie de un fierar priceput.

 

Daniel se cufundă într‑o tăcere îmbufnată. Părăsiră cărăruia stâncoasă și ieșiră pe drumul încadrat de pășuni înverzite ce cobora spre sat. În curând ajunseră la un mic vad ce traversa un pârâiaș de munte care se aduna într‑o adâncitură pietroasă, năpădită de ferigi și pâlcuri de leandri trandafirii și iriși violeți. Simon se opri și examină locul.

— Cred că e bine aici, zise el.

 

Își scoase șalul de pe cap în timp ce Daniel îl privea nedumerit.

— O să trebuiască să ne scăldăm aici, zise Simon. Când o să ajungem în sat o să fie prea târziu. — Prea târziu?

 

— O să fie după apus și Sabatul² va fi început.

Daniel roși. Cum ar fi putut el să țină șirul Sabaturilor? Ghicise Simon că în peșteră zilele treceau toate la fel? Fără să‑l privească, Simon își împăturea grijuliu mantia, punând‑o pe un tufiș. După părerea lui Daniel, Simon nu avea de ce să facă baie. Își coborî ochii către propriile brațe, mânjite de funingine și sudoare. Dacă Simon ar mai fi rostit un singur cuvânt, dacă măcar și‑ar fi ridicat privirea, băiatul ar fi renunțat la ideea vizitei. Dar după o clipă înaintă printre ferigi, se dezbrăcă de tunica lui murdară și sări în iaz. Senzația apei învăluindu‑i trupul după săptămânile în care numărase fiecare picătură prelinsă din burdufurile de piele de capră îi provocă o plăcere violentă.

 

Daniel luă în căușul palmelor nisip și pietricele și își frecă mâinile și picioarele. Apoi se lăsă în genunchi și își vârî complet capul în pârâu. Ieși șiroind de apă și‑l descoperi pe Simon, gata îmbrăcat, stând pe mal și privin­du‑l zâmbitor. De data asta reuși să‑i răspundă cu un s­urâs stânjenit.

 

 

¹ Viitorul Sfânt Apostol Simon Zilotul.

² Sâmbăta, ultima zi a săptămânii în calendarul mozaic, consacrată odihnei și ceremoniilor cultului, în care este interzisă munca de orice fel, până și cea mai măruntă.

³ Instrument folosit în muzica de cult la vechii evrei, confecționat dintr‑un corn de berbec scobit pe dinăuntru.

 

---

 

 

Arcul de aramă, Elizabeth George Spear

Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Editura Youngart, 2018