"Războiul bumbilor" - cel mai neobișnuit și nonconformist război surprins în literatură

Pe băncile școlii, în „inanimitate”, conspiratorii se așează tăcuți la rând, luându-și un aer indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și n-ar fi luat, cu doar o clipă înainte, o decizie „teribilă”. În 1912 începe disputa dintre satele vecine Longeverne și Velrans, timp în care Louis Pergaud era învățător în satul Landresse, dispută care constituie sursa de inspirație pentru cel mai neobișnuit și nonconformist război surprins în literatură.

Cu un umor sălbatic, scăpat repede de sub control, autorul francez restituie în Războiul bumbilor un tablou sincer și eroic al copilăriei. Ștrengarii din Longeverne nu țin cont de reguli și de obstacole. Iubesc provocările și ignoră amenințările, mult prea ocupați să descopere misterele lumii și să plănuiască următorul atac asupra rivalilor din Velrans. Războiul declanșează un șir aparent nesfârșit de conspirații, trădări și secrete, toate fiind săvârșite într-o atmosferă galică și rabelaisiană, unde râsul nestăpânit este contagios, iar ingeniozitatea rebelilor este egalată doar de calitățile morale ale argoului.

„Miza” conflictului asigură savoare lecturii, iar ingeniozitatea elevilor denotă o atracție imposibil de suprimat față de farse și capcane. În goana lor pentru victorie, copiii recurg la rime deocheate și versuri rușinoase, la porecle inventive și invective spumoase. În goana lor pentru bumbi, singura valută prețioasă a războiului, hainele sunt rupte, sfâșiate și tăiate, în timp ce trupurile suferă povara luptelor extinse de la bâte și pietre la pumni și picioare.

În clipa aceea trecură fetele care, în ceată, se duceau şi ele la slujbă. Străbătând piaţa, se uitară curioase la Lebrac, „ca să vadă ce mutră face“, deoarece erau la curent cu războiul cel mare şi aflaseră toate de la vreun frate ori de la vreun văr că, în ajun, generalul, în ciuda unei rezistenţe eroice, îndurase soarta învinşilor şi se întorsese acasă despuiat şi într‑o stare jalnică.

Sub numeroasele focuri ale acestor priviri, Lebrac, cu toate că era departe de‑a fi timid, roşi până‑n vârful urechilor; orgoliul lui de bărbat şi de căpetenie suferea îngrozitor de pe urma înfrângerii, ca şi de soiul acela de decădere trecătoare, şi fu încă şi mai rău atunci când buna lui prietenă, sora lui Tintin, îi aruncă în trecere o privire furişă de duioşie, o privire nemângâiată, îngrijorată, umedă şi tandră ce mărturisea grăitor întreaga‑i dragoste, în ciuda a tot şi a toate, faţă de alesul inimii ei.

În ciuda acestor semne limpezi de simpatie, Lebrac nu mai rezistă; voi cu orice preţ să se justifice complet faţă de draga lui şi, lăsându‑i pe cei din ceată, îl trase pe Tintin deoparte, şi‑aşa, între patru ochi, îl întrebă:

— Barem i‑ai povestit surorii tale totul, aşa cum trebuie?

— Te cred, afirmă celălalt: plângea de furie, spunea că „dacă Migue la Lune i‑ar fi încăput pe mână, i‑ar fi crăpat ochii“.

— I‑ai spus că s‑a‑ntâmplat din cauză că voiam să‑l eliberăm pe Camus şi că, dacă aţi fi fost mai sprinteni, nu m‑ar fi prins cu una‑cu două?

— Păi te cred că i‑am zis! Şi i‑am mai spus că tot timpul cât te cafteau n‑ai scos o lacrimă şi că pe urmă, la sfârşit de tot, le‑ai arătat curu’. Ah! Cum mă mai asculta, bătrâne! Nu că zic aşa, ca să zic, dar te soarbe din ochi, Maria noastră! Ba chiar mi‑a şi spus să te pup, dar între noi, înţelegi, între bărbaţi, nu se face, ar părea o prostie; dar o fac cu inima; află de la mine, bătrâne, că femeilor când le cade cineva cu tronc. Şi mi‑a mai zis că altă dată, când o avea timp, o să‑ncerce să vină prin spate că, de s‑o mai întâmpla să te prindă iar, să‑ţi coasă bumbii, pricepi.

— N‑au să mă mai prindă, fir-ar să fie! Nu, n‑au să mă mai prindă, protestă Lebrac, dar emoţionat totuşi. Da’ când m‑oi ’uce la iarmarocul din Vercel zi‑i c‑am să‑i aduc o turtă dulce, da’ nu o fărâmă de nimica toată, ci una mare, ştii, de şase bănuţi, cu o deviză scrisă‑n două cercuri.

— Ce‑o să se mai bucure Marie, bătrâne, când o să‑i spun, zise Tintin, care se gândea cu emoţie că sora lui întotdeauna îşi împărţea desertul cu el.

Ba mai şi adăugă, trădându‑se, într‑un elan de generozitate:

— O să‑ncercăm s‑o halim toţi trei.

— Da’ nu pentru tine am s‑o cumpăr, şi nici pentru mine, ci pentru ea!

— Ei da, ştiu eu bine! Da’ pricepi, doar că mi‑a venit ideea că Marie ar putea face aşa!

— Păi da, admise Lebrac pe gânduri, şi intrară împreună cu ceilalţi în biserică, în timp ce clopotele băteau din răsputeri.

După ce se aşezară fiecare la locul lui, adică pe locurile pe care buna-cuviinţă, vigoarea personală şi soliditatea pumnului făcuseră să le fie atribuite încetul cu încetul şi după discuţii mai mult sau mai puţin îndelungi (cele mai bune ştiindu‑se cât de colo a fi locurile cele mai apropiate de banca fetelor), scoaseră din buzunar care un şirag de mătănii, care o cărţulie de liturghie, ori vreo poză pioasă, ca să pară şi ei mai cuviincioşi.

Lebrac, ca şi ceilalţi, extrase şi el din adâncul buzunarului de la haină o carte veche de rugăciuni cu copertele din piele uzată şi cu literele de‑o şchioapă, moştenire de la vreo soră de‑a bunicii cu vederea slabă, şi‑o deschise la întâmplare, doar aşa ca să pară şi el la locul lui şi să nu i se poată face vreo observaţie.

Cum predicile nu‑l ispiteau, întoarse cartea cu dosu‑n sus şi, privind în neştire, fără să le vadă literele uriaşe ale unei slujbe de nuntă în latineşte, de care‑l durea‑n cot, se gândea la ce avea să le propună soldaţilor lui în seara aceea, căci bănuia el că blestemaţii aceia, ca de obicei, n‑aveau să găsească nimicuţa, şi tot pe umerii lui aveau să se bizuie pentru hotărârea de‑a întreprinde ceva ca să îndepărteze primejdia cumplită ce‑i păştea mai mult sau mai puţin pe toţi.

Tintin trebui să‑l înghiontească pentru a‑l face să îngenuncheze, să se ridice şi să se‑aşeze la momentele pretinse de tipicul slujbei şi‑şi dădu seama de nemaipomenita concentrare lăuntrică a şefului lui după faptul că acesta nu aruncă nici măcar o privire spre fete care, în schimb, îi trimiteau ocheade când şi când „ca să vadă ce mutră are cineva care a încasat o chelfăneală straşnică.

Din diversele soluţii ce se ofereau minţii lui, Lebrac, partizanul metodelor radicale, nu reţinu decât una, iar seara, după vecernie, când consiliul general al războinicilor din Longeverne se întruni la cariera lui Pepiot, o propuse pe şleau, rece şi direct.

— Ca să nu ne sfâşiem hainele, nu există decât o metodă sigură: să nu avem. Propun prin urmare să ne batem în pielea goală!

— Goi-puşcă! protestară destui de mulţi dintre camarazi, surprinşi, miraţi, ba chiar un pic şi înspăimântaţi de procedeul ăsta violent care le şoca poate şi sentimentul pudorii.

— Foarte bine, continuă Lebrac. Dac-aţi fi încasat‑o şi voi ca mine, n‑aţi şovăi să‑mi daţi dreptate.

Şi, cu de‑amănuntul, fără să vrea să‑i epateze, ci doar să‑i convingă, Lebrac le povesti suferinţele fizice şi morale ale captivităţii de la marginea pădurii, apoi corecţia usturătoare la întoarcerea acasă.