Recenzie "Circe"

”Cuvântul nimfă cuprindea tot viitorul nostru, cât era de lung şi de lat. Pe limba noastră nu înseamnă doar zeiţă, ci şi mireasă.”

E sfârşitul primului paragraf al cărţii lui Madeline Miller, ”Circe”, publicată de Editura Paladin în 2021; rândurile 8 şi 9. Acolo e locul unde inima mi-a sărit o bătaie şi respiraţia mi s-a oprit o secundă.

Restul celor peste 400 de pagini de poveste le-am citit ca pe un secret, respirând în şoaptă, cu trupul uşor încordat şi cu o emoţie compusă în suflet, cu ceea ce mi-am imaginat că trebuie să simţi atunci când, în sfârşit, scoţi la lumină ceva ce nici nu ştiai că ascunzi. Nu la lumina zilei. La lumina spaţiului tău interior, cel de femeie, cel în care te prefaci că nu ai umbre, pentru că aşa ai învăţat.

Nu e duioasă povestea lui Circe, deşi simţi duioşia după ce termini cartea, cum simţi dulcele dintr-un fruct, ţesut în textură, dar diferit de aroma sa.

E cruntă povestea lui Circe, e tristă, e palpitantă. Te ţine cu ea ca o Şeherezadă, te poartă prin alte şi alte poveşti şi toate ţi se deapănă cu un soi de calm, se aşează una lângă alta şi una peste alta şi capătă un sens pe care nu-l bănuiai.

Sau nu îndrăzneai să-l bănuieşti.

E povestea unei femei. Vine din interiorul unei femei, îţi vorbeşte cu propria ta voce despre nedreptăţi cu care nu doar femeile se confruntă: despre abandon, despre părinţi care nu-şi văd copiii, care se tem de copiii lor, care îşi folosesc copiii, despre putere, despre familii marcate de tragedii, despre iubiri imposibile, despre mame care învaţă sau nu să fie mame, despre tați care învaţă sau nu să fie taţi.

Dar îţi vorbeşte şi despre atrocităţile cu care doar femeile se confruntă.

Iar forma supremă a atrocităţii nu e incapacitatea de conectare emoţională a părintelui la propria sa copilă, nu e abandonarea sa pe o insulă pustie pentru vina de a fi sfidat zeii cu o putere pe care nu a ştiut să o îmbrace în haina supunerii sau a umilinţei.

Citește continuarea articolului pe Reading Is Cool.