Recenzie: „Culoarea purpurie” de Alice Walker

Culoarea purpurie este scrisă cu multă sinceritate şi curaj, iar subiectele abordate acoperă o plajă largă de nedreptăţi pe care unele femei au fost obligate să le îndure. O tânără afro-americană îi scrie scrisori lui Dumnezeu, singurul care pare să audă ceea ce are ea de spus. Ceea ce îi spune şi ne spune nu are nimic complicat, nicio răsturnare de situaţie şi nimic înflorit, este pur şi simplu aşa cum este.

O viaţă de sclav

În Georgia anilor ’30 să te naşti femeie era una dintre cele mai mari greşeli. Din start nu aveai drepturi, nu vorbim de drepturi politice ci despre cele care acum ni se par simple şi absolut normale cum ar fi dreptul la respect. Pe Celine nimeni nu a respectat-o, nici măcar atunci când încă era minoră, căci în loc de asta s-a ales cu violuri din partea unui membru important al familiei şi ulterior cu doi copii. Nu, nu vă imaginaţi că partea bună a situaţiei a reprezentat-o creşterea micuţilor, căci aceştia au fost vânduţi încă din primele zile de viaţă.

Faptul că întâmplările sunt povestite la persoana I amplifică trăirile şi acest lucru te ţine legat în poveste. Citeşti scrisori după scrisori în forma lor brută şi brutală, cu greşeli gramaticale despre viaţa deprimantă a acelor vremuri. Cred că dacă Celine nu o cunoştea pe Scumpi, amanta soţului ei, aceasta nu ar fi ştiut că există şi o parte luminoasă a vieţii.

Citește continuarea articolului pe blogul Cartoteca.