Recenzie Frații Karamazov, Dostoievski
Frații Karamazov nu e o carte ușoară. De ce am ales să spun că nu e ușoară și nu că e grea? Frații Karamazov e scrisă într-un limbaj pe care nu mă sfiesc să îl numesc adorabil. Cum?! Marele scriitor rus, marele Dostoievski, scrie „adorabil”???! Da, scrie adorabil. Pentru că toată cartea am citit-o cu vocea străbunicului meu în minte. Un bătrânel drag până la cer și înapoi, cu un farmec aparte, avea darul de a-ți povesti lucruri în așa fel încât nu-ți doreai decât puterea de a încetini timpul.
Naratorul mi-a amintit de el cu fiecare intervenție, fiecare „ dar despre asta vom povesti mai încolo”, fiecare remarcă și întrebare.
Limbajul deci nu e deloc o limită, o încercare. Ce e atunci?
Aici devine totul mai complicat. Cartea asta nu e o (1) carte. Cartea asta are cel puțin șase alte cărți în ea. Experiența ta de viață, modul tău de a vedea lucrurile, mentalitatea și încredințările tale vor filtra automat prin cele 6 fațete și vor selecta lucrurile pe care le poți asimila... de aceea nu cred că două persoane citind Frații Karamazov vor citi aceeași carte. „Greutatea” vine tocmai din profunzimea și densitatea ideilor din ea. Din analiza până la sânge, dar făcută cu o oarecare lejeritate a fiecărui personaj, a fiecărei situații. Aș recomanda să citiți și cartea lui Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei... modul în care acesta tratează opoziția și/sau complementaritatea greu/ușor pregătește terenul pentru Frații Karamazov.
Spuneam că sunt cel puțin alte 6 cărți aici. Citind, am identificat 6 moduri de a te raporta la această carte și le voi enumera aici pe scurt. Frații Karamazov poate să fie un roman polițist, un roman de dragoste, un roman psihologic, un roman al familiei, un roman despre religie și spiritualitate și un roman de analiză a moralei și esteticii după care se ghidează o societate.
Citește continuarea articolului pe blogul Cititor pe fugă.
