Recenzie- Luminile Nordului (PHILIP PULLMAN)
Nicio secundă nu mi-a trecut prin minte că o să iubesc acestă carte atât de mult. A ajuns să-mi placă la fel de mult ca Divergent sau Instrumente Mortale. Lumea creată de autor m-a fascinat. Apreciez originalitatea poveștii. Adică de lumi paralele în spatele unor uși, dulapuri, cărți, în fundul oceanelor și mai știu eu unde am auzit. Dar de alte lumi care apar în interiorul Aurorei Boreale nu am mai auzit. E o poveste de vis, o carte genială. Au fost pasaje în care aveam impresia că citesc un roman polițist, nu o carte fantasy. Au fost momente în care am citit de două ori un pasaj, pentru că nu-l înțelegeam. Nu am înțeles majoritatea decizilor grăbite și fără sens pe care le luau personajele la început. Apoi, după ce am pătruns mai adânc în carte, după ce am început să înțeleg mai bine, totul a prins contur și începeam să înțeleg acele decizii, aparent, fără sens. Cu cât mă apropiam de final, cu atât cartea începea să dezvăluie tot mai mult secrete. Nu m-am plictisit nicio secundă. Fiecare acțiune, decizie, urmare m-a luat prin surprindere. A fost foarte, foarte mult suspans care nu se mai termina. Acestă carte nu e ca restul cărților fantasy. Majoritatea când aud de acest gen se gândesc la povești de copii mici și nu le acordă o șansă. Eu, pot spune că sunt mândră că i-am acordat-o, pentru că e mai mult decât o simplă carte fantasy. Am devorat-o, am citit-o mai repede decât mi-am putut imagina. M-a năucit, m-a zăpăcit, m-a derutat, m-a amuzat și…aproape că m-a făcut să plâng. Dar nu a fost deloc o lectură „ușoară”. E prea departte de acest cuvânt. Mi-a transmit atâtea sentimente chiar dacă a fost povestită la persoana a III-a . A fost combinația perfectă între acțiune, aventură și fantasy.
