Recenzie O singurătate prea zgomotoasă

Cred că orice iubitor de carte ar fi încântat să lucreze în domeniu, să fie înconjurat de cărți. Chiar dacă asta presupune și altfel de sarcini mai puțin plăcute, nu contează, nu ne gândim ce presupun ele, cărți să fie. Da, și eu mi-aș fi dorit. Ei bine, Hanta, personajul nostru, e înconjurat de cărți, însă nu cum visăm noi, cititorii, nu. Hanta e angajat să preseze hârtie veche, așa că trec prin mâinile lui fel și fel de cărți. 

Într-un subsol mizerabil, cu puțină lumină și mai deloc aer proaspăt, și-a trăit Hanta aproape 35 de ani din viața sa. Ține să ne sublinieze cu fiecare capitol acest aspect, poate pentru a ne indica răbdarea sa și totodată durerea lui îndelungată de-a distruge ceea ce prețuiește, cărțile. Chiar dacă șeful său îi reproșează că se mișcă încet, Hanta nu renunță la obiceiul lui de-a citi aproape fiecare carte înainte de-a o distruge, ba chiar pe unele reușește să le salveze, adunându-le în camera sa. 

Deși e o slujbă jalnică, probabil și prost plătită, Hanta continuă să facă același lucru de atâția ani. De ce? Poate pentru că iubește atât de mult cărțile încât vrea să mai fie răsfoite o dată înainte de-a fi distruse, poate pentru că dacă n-ar fi lucrat aici n-ar fi reuși să citească atât de mult și să îndrăgească așa mult lectură, poate pentru că deși e oarecum complice la distrugerea lor, în același timp își îmbogătește cultura generală, are posibilitatea de-a afla o mulțime de lucruri din cărțile, revistele și ziarele ce-i sunt aduse pentru a fi presate. E uimitor cum o activitate îți poate aduce bucurie și suferință în același timp. 

Citește în continuare aici.