Recenzie: Pianul mecanic de Kurt Vonnegut
După ce am citit Sirenele de pe Titan și Pianul mecanic, pot spune că îmi plac subiectele abordate de Vonnegut, ironia și modul de prezentare a unor idei, însă încă nu am ajuns în stadiul în care să mă impresioneze și să mă schimbe în vreun fel. Din câte pot observa, alegerile mele privind romanele lui K. Vonnegut par să conducă la o creștere a steluțelor pe Goodreads, așadar am mari așteptări de la Abatorul cinci și Galapagos (ceea ce prezic că voi citi în viitor).
În Pianul mecanic, ne aflăm într-o lume în care roboții controlează tot, ei sunt eficienți, nu comit greșeli, știu exact ce are nevoie economia și care e locul fiecărei persoane. Dacă ești manager sau inginer, ești norocos, ai un loc de muncă bine plătit, poți inventa, dezvolta sau coordona o parte din activități, ai prestigiu și îți este recunoscută capacitatea intelectuală. Dacă nu, primești în continuare un job, dar ești condus spre periferie unde probabil că zaci printr-o cârciumă și te gândești de ce ți-ai pierdut utilitatea. Tânăr fiind, te chinui să obții cele mai bune rezultate la teste pentru a nu ajunge să repari străzi sau să faci parte din armată (fără presiune, dacă ai ratat testele: La revedere, viitor!). Tehnica este imparțială, obiectivă și știe exact ce are de făcut, fără excepții de la regulă. Acesta este cel mai mare defect al său, nu poate surprinde unicitatea.
Paul Proteus este un tânăr strălucit, foarte inteligent, ce are în față o carieră de invidiat în uzină. Are tot ce s-ar presupune că i-ar trebui: o casă, o soție, faimă. Numai că mai are un prieten, Ed Finnerty, la fel de inteligent, însă nu atât de dornic să se supună regulilor. De altfel, întreaga societate exclusă începe să se revolte împotriva tehnologiei, iar Ed și (ulterior) Paul vor simți din ce în ce mai mult aceste gânduri de revoltă. Când o întâlnire a mai marilor intelectuali are loc, lucrurile încep să meargă din rău în mai rău. Iar noi vom descoperi niște lucruri despre omenire și ciclicitate.
Citește în continuare aici.