Recenzie Seraphina de Rachel Hartman
In urma cu cativa ani, am citit primul meu volum cu dragoni si inca de-atunci am fost fascinata de aceste creaturi stravechi, uriase si inspaimantatoare, de o forta fizica devastatoare si capabile sa parjoleasca sate intregi dintr-o singura rasuflare. Nemilosi, uneori brutali, cu solzii strabatuti de un curcubeu de culori, capriciosi si razbunatori, venerati ca zei sau dimpotriva portretizati drept monstrii care aduc urgia, dragonii pareau indestructibili intr-o lume in care razboinicii ii infruntau doar cu sabia si lancea.
In Seraphina, dragonii sunt creaturi puternice si necrutatoare, capabili sa ia forma umana si sa interactioneze cu oamenii ca saarantrai. Cu toate ca sunt apreciati pentru mintea lor analitica si pentru contribuitia adusa stiintei, dragonii sunt totodata dispretuiti si discriminati de oamenii care nu pot uita secolele de razboaie cu acestia si care inca se tem de creaturile reci si misterioase, capabile sa-si reprime emotiile.