Recitind Priveliştile lui Fundoianu
Privelişti - cuvântul denumeşte simultan peisajul şi privirea care îl contemplă, obiectul şi subiectul privirii. El presupune o anumită distanţă - s-o numim contemplativă? - de la care obiectul să poată fi cuprins: e vorba de un obiect mare şi de o privire panoramică. Termenul, de origine slavă, exclude din aria lui semantică privirea de aproape, mioapă, ca şi orice privire disociativă, analitică, pătrunzătoare, focalizantă; dimpotrivă, indică privirea largă, învăluitoare, cuprinzătoare. Faptul că obiectul privirii nu e unul apropiat, ci îndepărtat, nu înseamnă că atitudinea subiectului faţă de el este una distantă, rece; e mai degrabă caldă, ataşantă, înglobantă, apropriantă. Depărtarea spaţială este concomitentă cu o apropiere afectivă. O privelişte este privită, de obicei, şi cu ochii sufletului.
Priveliştea este, fireşte, frumoasă. Nu obişnuim să numim astfel un peisaj urât. Ea este un peisaj care aşteaptă să fie descoperit, valorizat de o privire, un peisaj menit să încânte ochiul, nu să-l dezguste. E rareori un peisaj neutru, pretabil la o descriere seacă, indiferentă.
Apoi, priveliştea este, de obicei, statică. Însăşi distanţa de la care ni se oferă estompează mişcările în cazul în care acestea există. Mişcarea e doar în reacţia subiectului, în modul său de a o întâmpina; o mişcare ce se absoarbe în emoţie este emoţie.
Nimic - sau aproape nimic - din toate acestea în Priveliştile lui B. Fundoianu. Cele mai multe dintre poemele incluse de autor în volumul său din 1930 par concepute anume spre a contraria aşteptările induse de titlul sub care au fost aşezate şi, în acelaşi timp, spre a submina actul şi ideea însăşi de contemplaţie.
