Scopul pelerinajului e un alt pelerin
Coincidenţa formă-fond e esenţială pentru ca o carte să „funcţioneze", mai ales cînd respectiva carte este despre „realitate" - cum e romanul Olgăi Tokarczuk -, despre felurile în care percepem această realitate atunci cînd ne mişcăm prin lume, atunci cînd iubim sau murim. Ne mişcăm continuu, cu obstinaţie şi destinaţie precisă - spune Olga Tokarczuk în Rătăcitorii -, însă de fapt stăm pe loc. Fie că ne mişcăm în afară sau înăuntru, avem iluzia (ca-n celebrul paradox al lui Zenon) că ajungem într-un alt punct, cînd, de fapt, nu există nici început, nici sfîrşit, iar ce vedem (fie că stăm, fie că umblăm) este exact ceea ce mintea noastră proiectează, de dragul formelor şi al unui eu iluzoriu.
Varietatea unui asemenea caleidoscop este, totuşi, spectaculoasă - şi din regrupări insolite de personaje-situaţii-forţe se construieşte şi acest roman uluitor, de o maturitate şi o forţă scriitoricească mai mari chiar decît Străveacul şi alte vremi, capodopera Olgăi Tokarczuk. Atunci cînd învîrţi caleidoscopul în sensul acelor de ceasornic, odată cu timpul multiplu (pe care scriitoarea poloneză îl stăpîneşte aşa cum numai cîţiva scriitori au făcut-o în istoria literaturii) romanul învîrteşte Călătoria sub toate aspectele ei: călătoria de afaceri, vacanţa eşuată, pelerinajul spiritual, fuga. Pe traseul călătoriei apar obiectele acesteia: hotelurile, casa proprie (tot un hotel, mai confortabil), aeroporturile (aceste „alte oraşe cu expoziţii, centre de conferinţe, grădini şi promenade, iar într-un aeroport asiatic chiar un muzeu al religiilor"). Dar mai ales apar ceilalţi călători, pelerini într-o călătorie care n-a început unde credeau şi nu se termină cînd au hotărît la plecare, căci „scopul pelerinajului e un alt pelerin".
