Titus au Ladros - Câștigător la concursul de Fan Art dedicat seriei „Furia Roșie”

Azi publicăm textul premiat la secțiunea de fan fic din cadrul concursului de Fan Art dedicat seriei „Furia Roșie” și vizitei autorului Pierce Brown în România. Felicitări, Mîndrean Denisa Cristina!

Mulțumim tuturor participanților la concurs și revenim cât de curând aici și pe Facebook cu toate lucrările premiate, pe secțiuni.

Titus au Ladros

de Mîndrean Denisa Cristina

Când m-am trezit, eram deja într-un fel de castel neobișnuit, ce-i drept. Am stat şi am ascultat sunetele care începeau să răzbată de pe hol. Se părea că le puteam veni de hac mai repede decât mă așteptasem. Deși misiunea mea era alta, am hotărât că nişte schimbări de plan nu puteau face rău obiectivului final. De aceea am intrat impunător în sala în care erau adunați ceilalți jucători, căutând să ascund îndoiala ce mă încerca. Mă întrebasem mereu dacă Auriii aceștia erau atât de proști, încât să-mi dea posibilitatea să mă infiltrez cu ușurință. Şi chiar așa fusese. Crezusem sincer că voi fi prins şi pedepsit pentru crima pe care o înfăptuisem, însă mă descurcasem mult mai bine decât aș fi crezut. Ajuns aici, urma să-mi impun puterea. Şi nici unul dintre zevzecii Aurii nu mă putea opri.

— Sper că sunteți conștienți de faptul că avem nevoie de un lider, de un primus.

— Acela sunt eu.

— Ba eu sunt aceea, Cassius au Bellona.

— Antonia, toată lumea știe că cei doi neuroni care ți-au mai rămas nu te-ar ajuta prea mult. Eu, Titus au Ladros, voi deveni liderul Casei Marte.

— Nici nu se pune problema. Să lăsăm lumea să decidă.

Deși nu eram convins că voi avea prea mulți susținători, Pollux, Vixus şi câțiva nerozi mi s-au alăturat. Se părea că Auriii știau că nu sunt, până la urmă, cei mai luminați. Fiecare avea propriii lui susținători așa că, fără a pierde prea mult vremea, am ales să dispar alături de membrii „propriei mele facțiuni” şi să punem mâna pe o parte a castelului. Cei care fuseseră, de-a lungul timpului, liderii tuturor, aveau să se ruineze după ce urma să termin cu ei. Nici nu aveau să știe ce-i lovise. Misiunea mea era simplă: să mă infiltrez în școală, să supraviețuiesc şi s-o absolv cu o poziție importantă, din care să pot juca un rol decisiv.

— Titus!

— Ce vrei, Cap-Pătrat?

— Nu-ți permit să-mi vorbești așa, idiotule! Nu putem continua în felul acesta, înțelegi?

— Fiindcă ai spus-o tu?

— Fiindcă avem nevoie de susținere reciprocă şi de încredere. Dacă începem să ne războim între noi, Casa Marte va fi pierdută înainte ca membrii oricărei alte Case să ajungă aici.

— Atunci acceptați-mi supremația.

— Știi că asta nu se va întâmpla niciodată.

— Atunci lucrurile vor rămâne așa, mă-nțelegi? Acum scuză-mă, am unele probleme de rezolvat.

Cât de ignoranți pot fi Auriii! Toți acceptă starea şi modul cum sunt tratați, doar pentru că Auriii au reușit să devină împuterniciți. Fiecare temere pe care o păstrăm în interiorul nostru se conservă, rămâne parte a subconștientului nostru, ne macină fără ca măcar s-o știm. Astfel ajungem să fim slabi, incapabili. Este momentul în care trebuie să avem curaj, fiecare om poate să facă diferența: fie că se retrage în propria-i slăbiciune, fie că alege să lupte.

— Titus, nu poți să le tratezi așa! Fetele sunt simple cârpe pentru tine, iar lucrurile la care îi supui pe cei ce ți se împotrivesc sunt nebunii. Practic, ești inuman.

— Dacă nu vrei să ai aceeași soartă, ar fi bine să nu-mi stai în cale, Darrow!

— Altfel ce? Voi avea soarta lui Cassius?

— Chiar mai rău, cap sec.

— Axton, Axton, ai grijă, la naiba. AXTON!

Impactul cu excavatorul a fost neașteptat de dureros, retezându-mi piciorul în totalitate.

Când m-am trezit, eram într-un pat de spital, într-o casă cum nu mai văzusem niciodată. Interiorul era absolut superb, de un lux nemaiîntâlnit. Un bărbat între două vârste și-a făcut apariția în încăpere şi m-a privit cu un zâmbet compătimitor. În momentul acela mi-am amintit de picior şi l-am pipăit, încercând să dau de un ciob, de urma amputării. Degetele mele au atins însă un metal fin, deschis la culoare.

— Îți place noul picior?

— Unde sunt? Tu cine eşti?

— Ar fi fost frumos dacă ai fi început cu mulțumirile de rigoare, dat fiind că ți-am salvat viața şi ți-am înlocuit piciorul, dar… fie! Mă numesc Clark și sunt membru al „Fiilor lui Ares”. Este o organizație de Roșii, şi nu numai, care luptă împotriva Auriilor. Vino, să-ți arăt ceva. Te poți ridica, piciorul tău e vindecat complet. Dacă te simți totuși nesigur, acolo sunt nişte cârje.

Când am ajuns în fața geamului, am rămas împietrit.

— Imposibil!

Am cucerit Casa Marte. Cassius, Darrow şi alți câțiva idioți Aurii au dezertat, nu-i nici urmă de ei. Între timp, Casa Ceres a fost sursa noastră de aprovizionare. Cei de acolo erau exact ca nişte căprioare speriate, făcând orice era posibil pentru a fi lăsați în pace. Ca atare, nu ne-a fost deloc greu să-i dominăm. Cine ar fi crezut că mormolocii ăștia au trecut de etapa inițierii? Şi când te gândești că toți de aici sunt nişte criminali… Aproape că-ți vine să te-ntrebi ce naiba au omorât cei din Ceres. Speranțe?

Când am fost atacați de cei din Casa Minerva, am știut că ceva era în neregulă. Eram deja prea slăbit pentru a putea continua şi n-am mai încercat să lupt prea mult. Am fost capturat foarte rapid şi știam că misiunea mea luase sfârșit. După toate ororile pe care le provocasem, știam că-mi voi vedea moartea în curând. Nu mi-a fost frică.

În momentul în care a început duelul dintre mine si Cassius, am acționat rapid, cât de repede am putut. Am încercat să-i las câteva urme, care să indice, de fapt, lipsa perfecțiunii Auriilor şi faptul că sunt la fel de slabi şi de fragili ca oricare dintre noi. El era însă mult mai puternic decât mine şi n-a durat mult până să mă pună la pământ. Un sentiment de regret mi-a întunecat chipul şi câteva lacrimi mi s-au prelins pe obraji. Eram nefericit. Şi nu pentru că urma să mor. Dusesem o viață de slugă, o viață bazată pe slăbiciune, torturat de conducerea Auriilor.

Fuseserăm mereu o mizerie de pe pantoful lor, mizeria pe care n-o îndepărtau pentru că le acoperea gaura din talpă. Zi de zi eram supuși inaniției și trudei asidue, cu unica speranță că munca ne va fi răsplătită într-un viitor apropiat, În mod evident, asta nu s-a întâmplat niciodată şi am fost nevoiți să acționăm. Lacrimile ce-mi alunecă pe obraz spală trecutul, dar reprezintă regretul lipsei de ajutor.

Simt cum sabia lui Cassius îmi străpunge inima şi în ultimele secunde de conștiință știu că misiunea mea de Roșu s-a sfârșit.

— Axos, eşti bine?

— Frumoasa mea Daphne, am spus, îmbrățișând-o. Cum te simți astăzi? Am reușit să-ți aduc ceva de mâncare. În pachet ai chiar şi ciocolată, preferata ta.

— Mi-a fost tare dor de tine. Te-ai schimbat însă, eşti atât de diferit, dragul meu...

— Inima mea va fi mereu aceeași, iubito.

— Poți să-mi făgăduiești ceva?

— Categoric.

— Să nu te pierzi pe tine, încercând să găsești dreptatea.

Am zâmbit în sinea mea. Deși gândirea mi se schimbase în mod limpede, inima îmi va rămâne mereu aceeași.

— Bineînțeles că nu.

Ea mi-a zâmbit.

Am sărutat-o scurt şi am fost nevoit să plec, deoarece puteam fi oricând prinși. Mă aflam în mijlocul transformării în Auriu și procesul era devastator – nu puteam lipsi prea mult din sediu. Încă o dată am lăsat-o pe Daphne în urmă. M-am uitat la fața ei, la silueta ce i se îndepărta grăbită, strângând în brațe rucsacul cu alimente pe care i-l dădusem. Am revenit în tunel şi m-am îndreptat spre suprafață, conștient fiind că, indiferent de speranța pe care o aveam, orice întâlnire putea fi ultima.