Ultima carte a Antoanetei Ralian

Ce şanse de posteritate are un traducător a cărui muncă e prea puţin apreciată în timpul vieţii? În România traducerea este plătită foarte prost (cel mai prost din toată Uniunea Europeană), unele traduceri se retipăresc chiar fără acordul şi ştiinţa traducătorului, numele lui nu apare pe copertă, iar premiile pentru traducere sînt puţine (vreo două) şi nu întotdeauna corecte. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, o traducere nu ţine pasul cu schimbările limbii mai mult de 25 de ani, astfel zis, viaţa unei traduceri este şi foarte scurtă.

De departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limba engleză de la noi – în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru –, Antoaneta Ralian (24 mai 1924 – 26 noiembrie 2015) s-a bucurat în ultimul deceniu de viaţă de o atenţie din partea presei şi o simpatie din parte a cititorilor rar întîlnite la noi. Longevitatea şi charisma cred că au fost secretele şi, poate, faptul că, în ciuda muncii de traducere, a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. Într-un interviu mărturisea: „Soţul meu mă visa scriitoare, aşa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. Dacă aş scrie, aş fi un scriitor destul de mediocru şi, în loc să îngroş rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulţi nici nu se uită la numele traducătorilor.“

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieții, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Probabil că jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române, deopotrivă în partea memorialistică (spectaculoasă prin vremurile prinse), dar şi în cea de observaţie a actualităţii, şi nu doar a celei culturale. („Pe mine mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit şi la fotbal, nu-mi place, dar mă uit. Ascult şi muzică rock, şi rap… Mă uit la ştiri cu religiozitate.“) De aceea, acest volum compozit de publicistică, a treia carte pe a cărei copertă apare numele Antoanetei Ralian drept autoare, arată o parte, destul de consistentă, din ceea ce ar fi putut fi o carte de memorii.