Un roman despre rezistenţa prin spiritualitate
Născut în 1941 în Maroc, Tahar Ben Jelloun s-a stabilit la Paris, unde a obţinut un doctorat în psihiatrie socială. Este poet şi romancier, în 1987 a obţinut premiul Goncourt pentru romanul "Noaptea sacră". Cărţile sale au fost traduse în întreaga lume, multe dintre ele şi în arabă, de autorul însuşi.
Romanul de faţă*) este inspirat de fapte reale. Timp de 18 ani, adică între iulie 1973 şi octombrie 1991, la o închisoare secretă din sud-estul Marocului, la Tazmamart, au fost ţinuţi închişi 58 de foşti soldaţi şi ofţeri care participaseră la o lovitură de stat eşuată împotriva regelui Hassan II, în vara lui 1971. Închişi pe viaţă, în hrube lipsite total de lumină - de fapt nişte găuri betonate în pământ, lungi de trei metri şi late de un metru şi jumătate fiecare, cu plafonul jos, încât nu se putea sta în picioare -, cu o bucată de pâine veche şi o farfurie de fiertură searbădă drept hrană zilnic, deţinuţii nu erau lăsaţi la lumină decât atunci când îşi îngropau un coleg mort, după care şi aceasta le-a fost interzis. Lăsaţi la cheremul unor gardieni sadici - episodul în care aceştia aduc în celulele strâmte şi fără lumină scorpioni este înfiorător - care îi torturau zilnic, ei vor trăi pierzând noţiunea de timp, de zi şi de noapte, într-un frig înfiorător, îmbrăcaţi doar cu hainele pe care le avuseseră în momentul arestării şi fără posibilitatea igienei.Apoi, în toamna lui 1991, porţile se deschid pentru 28 dintre ei. O lectură copleşitoare, cum le erau şi condiţiile de încarcerare.
Inspirându-se din această tragedie zguduitoare şi bazându-se pe mărturia unui fost prizonier, Tahar Ben Jelloun ne propune un roman intens despre rezistenţa prin spiritualitate, în care poezia se întâlneşte cu imaginarul pentru a evoca indicibilul."Un mare roman", potrivit cotidianului "Le Monde", "O carte cu impact universal, vorbind despre toate ororile, trecute şi fără dubiu viitoare, pe care omul le produce semenilor săi", comenta "Les Echos".
Cum s-au petrecut faptele în realitate? La 10 iulie 1971, o mână de soldaţi au pătruns în Palatul regal cu dorinţa de a-l răsturna pe rege de la putere. Tentativa a eşuat, toţi participanţii la revoltă au fost arestaţi, conducătorii au fost împuşcaţi, iar ceilalţi închişi şi torturaţi la închisoarea din Kenitra. Doi ani mai târziu, 58 dintre ei au fost transferaţi în ocnele de la Tazmamart. Tazmamart se află în mijlocul deşertului marocan, iar celulele au fost concepute pentru a-i menţine pe cei închişi într-o suferinţă fără sfârşit. Supravieţuirea depinde de capacitatea fiecăruia de a-şi aminti viaţa de dinaintea încarcerării, ceea ce fac toţi eroii cărţii care trec prin calvar - fie spun rugăciuni, fie povestesc cărţile şi poemele citite în viaţa lor, fiecare după capacitate. Din fericire, celulele fără lumină aveau pereţii foarte subţiri, deţinuţii puteau comunica între ei, aşa că eroul cărţii, care are o formidabilă memorie, le "reciteşte" celorlalţi majoritatea romanelor pe care le citise în viaţa lui. "M-au desemnat în unanimitate să fiu cel care spune poveşti, poate pentru că unii dintre ei ştiau că tata era un povestaş de basme şi gicitori, sau poate pentru că mă auziseră recitând poeme de Ahmed Chqawqui, cel despre care se spunea că e prinţul poeţilor." Nu lipsesc în atâţia ani disperările. "Trebuie să ne descurcăm singuri. Adică să murim singuri. Noi nu mai existăm. Suntem morţi şi sunt sigur că am fost şterşi din registrul civil. Atunci, de ce să-ţi umpli creierul cu speranţe deşarte? Eu vorbesc, vorbesc mult, fiindcă asta îmi dă impresia că exist şi chiar că rezist." Există şi un remediu pentru momente de cumpănă: "Dacă te lasă memoria, inventează-ţi propriile personaje."
