„Un trandafir pentru Emily și alte povestiri” – William Faulkner
După ce am citit trei romane ale lui William Faulkner, a venit momentul să văd cum îi sunt povestirile și nu puteam face o alegere mai bună decât volumul apărut recent la Editura Art – Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, o antologie realizată în 1945 de Saxe Commins, cel care a elaborat și un Cuvânt-înainte pentru acest volum. Opt povestiri de întindere medie și destul de complexe sunt așezate între copertele cartonate și atrăgătoare care sporesc deliciul lecturii; și aceste opt povestiri pledează pentru geniul faulknerian, dacă acesta mai avea nevoie de vreo mărturie.
Am regăsit cu oarece nostalgie câteva dintre personajele din Zgomotul și furia, aflate în anii fragezi ai copilăriei, în povestirea Soarele acela din amurg. Quentin, Caddy și Jason au 9, 7, respectiv 5 ani, dar nu ei sunt personajele principale ale povestirii, ci frica și nu e vorba de frica pe care o resimt ei, ci de cea care o bântuie pe una dintre servitoarele lor, Nancy, o negresă. Ca în toate scrierile lui Faulkner, negrii sunt o prezență aparte, cu o aură misterioasă ce îi învăluie, în pofida statutului lor inferior pe pământurile sudului continentului Americii de Nord. Simțurile le sunt mai ascuțite, superstițiile găsesc teren mai prielnic în mințile lor. Cei trei copii asistă la spectacolul fricii pe care Nancy îl joacă, fără să vrea, în fața lor, profitând de naivitatea vârstei lor. De fapt, folosind această perspectivă a copilului narator, Faulkner pătrunde în adâncurile acestei frici, eliminând în mod voit și firesc perspectiva rațională, pentru a reliefa componenta pur spirituală a acesteia, exprimată în exterior printr-un sunet care „Nu era nici cântec și nu era nici plânset (…)” și care „Era ca un cântec și nu era un cântec, asemeni acelor sunete pe care le scot negrii.” Și acest sunet revine obsesiv, stăruitor, pătrunzător și misterios totodată.
O scriere aparte este povestirea ce se regăsește în titlul volumului – Un trandafir pentru Emily care te induce în eroare de la bun început prin acest titlu, nelăsând să răsufle ceea ce ascunde de fapt sub această alăturare de cuvinte ce sugerează delicatețe. Atmosfera morbidă, sumbră învăluie prezentul, dar și trecutul evocat la moartea celei pe care toți o compătimeau spunând „Biata Emily!” – o domnișoară bătrână care se izolează de societate, acoperindu-se astfel de mister, căci ceea ce lumea nu poate pătrunde este automat considerat plin de taine, ba chiar suspect. Locuiește în vechea casă ce i-a rămas de la tatăl ei, ultima relicvă a unei lumi care-a apus.
Citește în continuare aici.
