"Toate drepturile rezervate", de Gregory Scott Katsoulis

Vrei să asculți muzică? Să citești? Să vorbești? Atunci... plătește!

 

Ai putea să trăiești într-un univers distopic unde fiecare cuvânt este Marcă Înregistrată™, Restricționată® sau sub incidența Drepturilor de Autor©? Ai putea să-ți limitezi sentimentele, visele și dorințele, să îți urmărești părinții cum suferă, sora cum plânge, prietenii cum tremură de durere, știind că nu ai suficienți bani pentru a-i alina?

 

Ai putea să trăiești zi de zi, noapte de noapte, cu o Cătușă strălucitoare în jurul antebrațului? Înregistrează tot ce spui și tot ce faci, ca să poți plăti drepturile de autor Deținătorilor. E indestructibilă, cu excepția cazului în care bateria NanoLion™ se defectează și îți topește Cătușa. Și odată cu ea și mâna.

 

Într-o viziune cutremurătoare a viitorului, Gregory Scott Katsoulis taxează trecerea de la copil la adult. Fiecare cuvânt rostit, fiecare gest, indiferent cât de scurt sau cât de neînsemnat poate să pară în ochii cititorilor, are un preț. Vrei să țipi și să îți eliberezi furia? Te costă 1,98 $ (doar două secunde). Vrei să îți pui mâinile pe urechi? 7,99 $. Pe minut. Vrei să îți ceri Scuze? Sper că ai zece 10 $, pentru că este un cuvânt cu preț fix și reprezintă o recunoaștere a vinovăției în fața legii.

 

Banii întotdeauna „au ajutat” la evoluția discrepanțelor dintre cei săraci și cei bogați, însă, de data aceasta, cei care nu își pot plăti datoriile nici măcar nu au puterea să riposteze. Dacă reacționează, factura le crește aproape exponențial. Sunt nevoiți să se abțină și să-și accepte statutul, să îi lase pe cei bogați să îi defăimeze, să îi jignească și să îi lovească. Tot ceea ce ne definește ca oameni dispare: devenim statui, umbre sau roboți. Iar dacă îndrăznești să riști și să îți protejezi familia, dacă alegi să ai glas și o opinie, ești stigmatizat, dat în judecată sau Înrobit.

 

Cum supraviețuiește Speth Jime într-o astfel de lume? Păstrează tăcerea. Și devine, involuntar, simbolul rebeliunii.

---

 

Toate drepturile rezervate, de Gregory Scott Katsoulis

Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

Youngart, 2018

 

---

Cândva, iubisem să vorbesc.

Ce voiam să spun cu toate cuvintele alea? În momentul ăla mi se pare că nimic. Sincer, nu‑mi aduc aminte prea multe: o conversație cu Nancee despre cum ajung păsările în oraș, o dispută cu Sera Croate despre părul meu (ea zicea că arăt ca un băiat cu părul scurt, dar frizura era gratis), o discuție cu Beecher despre cum îmi plăcea senzația provocată de anumite cuvinte când le rosteam.

 

Savuros, efervescent, clandestin, reziduu. Nu mă gândeam să mă exprim voit.

Beecher mă avertizase:

— Cuvintele expresive costă mai mult.

O zisese de parcă ar fi trebuit să am deja grijă.

Se uitase în jos, la strălucirea de chihlimbar a Cătușei sale.

BEECHER STOKES – propoziție: Cuvintele expresive costă mai mult: 31,96 $.

 

Avea o expresie abătută. Ar fi putut să‑și cheltuie banii pe sărutat sau pe alte cuvinte. Ar fi putut să‑mi spună cum se simțea – ar fi putut să mă întrebe orice, sau măcar să mă avertizeze cum era cu adevărat să plătești pentru fiecare cuvânt. Poate că asta încerca să facă. Avea să fie ultima noastră conversație.

 

M‑am grăbit în locul de unde a sărit, după care m‑am oprit brusc. Nu mă puteam uita în jos. Mi‑am închis strâns ochii. Bufnitura ca de plumb nu mă cruțase deloc. M‑am dat înapoi și m‑am chircit. Ce făcuse?

 

Un urlet sfâșietor a umplut oricum aerul – numele lui Beecher sub forma unei întrebări. Ochii mă înțepau de la lacrimi, arzând stratul superior, proaspăt. Mi‑a luat o secundă să realizez că nu eu eram cea care striga. Ci Saretha.

 

Eu n‑am lăsat nimic să scape, niciun strigăt, niciun icnit, nici măcar aerul. Mă oprisem din respirat, ca și când nimic nu ar fi fost adevărat dacă nu trăgeam aer în piept.

 

Urletul s‑a oprit. Cătușa Sarethei a bâzâit.

 

Sunetul strident pe care îl scosese era considerat de lege o expresie a nevoii de confort, ajutor și/sau compasiune. Prețul era de 99 ¢ pe secundă. Dna Harris și‑a băgat un deget osos, ofensat, în ureche și a dat din cap. Mi‑a luat mâna stângă și s‑a uitat la Cătușa mea cu dezgust, dar apoi privirea ei ascuțită, dezaprobatoare s‑a transformat într‑un zâmbet de hienă.

 

— Speth, a zis, fixându‑mă cu ochii ei mari și albaștri, încă mai sunt speranțe pentru tine!

În ea nu era nici urmă de îngrijorare pentru Beecher. Nu avea niciun fel de reacție. Pur și simplu era mulțumită că nu scosesem niciun sunet.

 

Am înghițit în sec. Respiram din nou. Rafale de aer lungi, panicate, treceau din afară înăuntru și înapoi.

De dedesubt a licărit o lumină intensă, albă, lichidă. Bateria NanoLion™ din Cătușa lui Beecher se spărsese. Și atunci am știut că el se dusese cu adevărat.

 

Saretha s‑a uitat la dna Harris cu niște ochi sălbatici. Dna Harris a luat o mină îngrijorată și a bătut‑o pe umăr de trei ori, a făcut calculul pentru toate și a ajuns la concluzia că Saretha îi datora ultimele două bătăi pe umăr.

Guvernul nu acoperea și gesturile dnei Harris. Odată ne citase un statut despre cum gesturile erau mijloace de comunicare inexacte.

— Personal, le găsesc rudimentare, ne spusese. Pierdere de bani.

 

Nu mă puteam uita la ea. Priveam fix peste balustrada podului până în depărtare, unde mașinile încetineau, forțate de accident. Mașinile au început să claxoneze în fața obstacolului, un dolar claxonatul, chiar dacă strălucirea albă a bateriei sparte le arăta clar că nu era nimic de făcut.

 

Ne urau – oamenii ăștia bogați, care conduceau pe‑acolo de plăcere. Beecher, de care îmi păsase – poate nu așa cum vrusese el și poate nu așa cum îi păsase lui sau cum avusese el nevoie de mine – era mort, iar tot ce simțeau ei era iritare cauzată de o neplăcere.

 

În jurul meu se auzeau alte zgomote. Petrecerea mea a erupt în icnituri și plânsete, apoi s‑a stins treptat, devenind un murmur timorat.

Am vrut să zic timorat, dar n‑am făcut‑o

 

Cătușele bâzâiau ca un roi de insecte. Sam a ieșit alergând din mulțime, cu gura deschisă, cu fața lui rotundă, de obicei jucăușă, contorsionată de confuzie.

— De ce? a întrebat cu un scrâșnet, privind peste balustradă la scena pe care nu mă puteam aduna s‑o văd.

 

Cum aș fi putut să răspund? L‑am tras de la margine. Voiam să‑i spun ce știam, dar era prea târziu. M‑am uitat la Cătușa mea. Mi se terminase timpul. Mi‑am lipit arătătorul de degetul mare și am tras cu ele o linie peste buze. Semnul închiderii buzelor cu un fermoar era unul din puținele care mai făceau parte din domeniul public. Le permitea oamenilor fără mijloace să își comunice statutul precar, astfel încât Avuții să nu‑și piardă vremea. Nu prea am voie să‑l folosesc cu oameni care nu sunt bogați.

Dna Harris a tresărit.

 

— Nu e o circumstanță potrivită pentru gestul ăla.

Tonul ei era undeva între compătimitor și deranjat.

 

— Ce altceva era să facă? a întrebat Sam, cu fața roșie de furie.

Dna Harris a pus o mână pe pieptul lui Sam, să‑l liniștească. El i‑a dat mâna la o parte.

 

— Să‑și citească discursul și să petreacă, a zis dna Harris, de parcă nimic altceva nu era posibil. — Mama nu e de acord cu gestul ăla, a zis Saretha, care era cu un pas în spate, fluturându‑și vag mâna în fața buzelor.

 

Mama noastră avea impresia că era înjositor. Folosise cuvântul implorare, care în ziua respectivă costa 32 $. Mama zicea că singurul motiv pentru care gestul cu fermoarul și buzele era gratis era ca să ne umilim. Nu am văzut‑o făcându‑l niciodată, nici măcar atunci când eram săraci lipiți, nici măcar atunci când trebuia să‑l facă. Dintr‑odată, m‑am simțit ca și când aș fi dezamăgit‑o.

 

Am vrut să pun o mână pe umărul lui Sam, dar dna Harris mă avertizase despre gesturile consolatoare. În loc de asta, am mușcat încheietura mâinii mele încătușate.

 

Un murmur gros, forțat a răsunat din Parcul Falxo, mai întâi de la copiii mai mici, apoi de la toți ceilalți; încercau să‑și dea seama cine a sărit și de ce. M‑am gândit la Beecher și am simțit că n‑am aer.

 

Dna Harris m‑a condus la marginea scenei. Reclamele se succedau voioase pe zidul orașului din spate, încețoșate de ochii mei umezi.

— Plasatorii au făcut o treabă bună, a zis ea, arătând către mesele cu produse.

 

Plasatorii de Produse se furișaseră în parc și pregătiseră o grămadă de aperitive și mostre. Chiar fusesem nerăbdătoare să văd ce aduseseră, dar acum când le vedeam, eram dezgustată.

 

Dna Harris a luat un chips Keene Squire‑Lace™ – un disc crocant din cartofi, elegant, cu un model complicat, cu numele meu și numărul 15 gravate cu laser în mijloc. Plasatorii lăsaseră boluri întregi cu ele.

 

Dna Harris a băgat chipsul în gură. În timp ce mesteca, s‑a prefăcut supărată.

— Niciun Huny®, a comentat, uitându‑se în jur și încrețindu‑și nasul.

Huny® era Marca Sarethei. Nu mă așteptam ca aia să fie Marca mea – de obicei e sponsorul tău – dar era neobișnuit că nu puseseră câteva pachete.

 

— Ei bine, a zis dna Harris, bănuiesc că ar trebui să mergi să‑ți citești discursul.

Și‑a șters Praful Aromat™ al chipsurilor de pe mâini.

 

M‑a trecut un frison. Mă simțeam slăbită. Poate că avea dreptate. Trebuia să mă gândesc la contract. Dacă îl încălcam, nu se putea ști ce avea să facă sponsorul meu. Nimeni nu era atent la mine. Poate reușeam să‑l citesc repede și să termin odată cu asta.

 

În depărtare urlau sirenele. O dronă de știri a apărut de niciunde și a planat deasupra autostrăzii, unde erau Beecher și mașinile deformate. A apărut altă dronă, apoi tot mai multe. S‑au bătut să obțină o poziție mai bună și, nereușind să găsească locul potrivit din care să filmeze corpul, s‑au dispersat spre mulțime și apoi spre mine.

 

— Nu poate să facă o declarație, a zis dna Harris, alungându‑le în timp ce zâmbea afectată în fața atenției.

Mi‑a ridicat mâna să le arate. Hârtia frumoasă pe care era discursul meu era deteriorată – încrețită și mototolită de la încordarea cu care o strângeam. Dna Harris a cloncănit și mi‑a mișcat degetul mare.

 

— Lasă‑i să vadă logo‑ul Keene, a șoptit, chiar dacă nu eram o Arătătoare.

— Știi că a murit cineva, nu? a mormăit Sam.

 

Fața dnei Harris s‑a contorsionat în ceea ce ea considera o expresie adecvată a îngrijorării.

Saretha l‑a tras cu delicatețe pe Sam în spate, și toate obiectivele camerelor s‑au întors spre ea.

 

Pe autostradă, un șir întunecat de mașini și‑a făcut loc prin ambuteiaj. Celelalte vehicule s‑au dat la o parte, ca să‑i lase pe Avocați să treacă. Au descris un arc în jurul nostru, luând curba lungă care dădea înspre parc. Echipajele de știri, poliție și curățenie le urmau, gata să se ocupe de dezastrul pe care îl provocase Beecher.

 

Un Meiboch™ Triumph de culoarea abanosului și‑a făcut loc șerpuind până în fața coloanei. Toată lumea știa mașina și toată lumea i‑a eliberat calea. Firma de Avocatură Butchers & Rog sosise la fața locului.

 

Butchers & Rog era cea mai prestigioasă firmă din oraș. Silas Rog însuși elaborase nenumărate legi pentru oraș și câteva, se spunea, pentru țară. Era greu de apreciat cât de puternic era, pentru că una dintre legile lui interzicea ceea ce el numea „știri și informații de nedorit din afara orașului“. Alți oameni spuneau că el conducea orașul, chiar dacă Rog infirmase.

 

Aveam nouă ani când Butchers & Rog a livrat un plic galben‑deschis la ușa apartamentului nostru. Tatăl meu a desfăcut plicul și a scăpat pe jos o bucățică subțire de hârtie galbenă. Sam a încercat s‑o păstreze. Era mult prea mic atunci ca să știe că aveai nevoie de licență pentru a deține hârtie. Asistentul juridic i l‑a luat din mână și a întins Cătușa, ca tata să poată pleda. Părinții mei n‑au citit niciodată termenii. Nu prea aveai de ales oricum. Nimeni nu putea să dispute o descărcare ancestrală. Ar fi costat pur și simplu mai mulți bani. Silas Rog nu pierdea niciodată. Tata a apăsat ACCEPT cu încheietura degetului, mama cu un deget mare tremurător. Am mai avut șapte zile cu părinții noștri, timp în care ei și‑au pus treburile în ordine și au împachetat puținele obiecte pe care aveau voie să le ia. Tata a încercat să ne dea ce sfaturi a putut, în cuvintele pe care și le permitea. Mama n‑a zis nimic; nu voia să le mai dea Deținătorilor de Drepturi niciun cent.

 

Voiam să știu ce cântec era așa important încât părinții noștri trebuiau să plece din cauza lui, dar Saretha a zis că era o copilărie; trebuia să ne asumăm responsabilitatea pentru ce făcuse familia noastră.

 

În doar câteva luni, același lucru i s‑a întâmplat lui Nancee. Părinții ei au fost scufundați în datorii de o descoperire similară; străbunicii ei fuseseră la un moment dat în posesia unui disc argintiu în culorile curcubeului, care se presupunea că ar fi conținut douăsprezece piese muzicale cântate de insecte. Îl făcuseră bucățele cu mult înainte de nașterea părinților lui Nancee, sperând să evite problemele, dar necazurile nu le‑au ocolit familia.

 

Nu erau prea mulți copii la petrecerea mea care să nu fi fost afectați de Legea Datoriei Naționale Moștenite și de Agenția sa de Compensații Istorice. Zi și noapte, algoritmii săpau după fiecare secvență încropită de Deținătorii de Drepturi.

 

Dna Harris era tutore pentru mai mult de jumătate din cei mai apropiați prieteni ai mei, inclusiv Nancee. De obicei stăteam cât puteam de departe de ea. Faptul că îmi sărbătoream Ultima Zi însemna că dna Harris era a mea toată ziua. Ei erau cruțați.