Interviu | Lara Avery despre „Cartea memoriei”
Lara Avery s-a născut în Kansas. Când a plecat de-acasă înarmată doar cu o bursă pentru baschet, spunea tuturor că are de gând să studieze Dreptul. Mai apoi, după un internship la celebrul site The Onion şi după ce prozele ei scurte au început să-i apară în diverse antologii, şi-a dat seama că-şi doreşte să devină scriitoare.
Momentan locuieşte în Minneapolis şi îşi ia foarte în serios rolul de tânără autoare: a publicat trei cărţi pentru adolescenţi – Anything But Ordinary (2012), A Million Miles Away (2015) şi, cea mai recentă, Cartea memoriei (2016).
Ne poți spune despre ce este vorba în Cartea memoriei?
Sammie McCoy, o elevă feministă și ambițioasă pe cale să termine liceul, își pierde memoria din cauza unei boli cerebrale. Prin urmare, începe să scrie unei versiuni viitoare a ei, sperând că astfel va inversa efectele afecțiunii. Chiar și atunci când pare că-și va pierde aspirațiile, Sammie nu se dă bătută, ci își deschide ochii, observă cu adevărat lumea înconjurătoare și, în mod surprinzător, se îndrăgostește.
Cum ți-a venit ideea pentru Cartea memoriei?
Am dezvoltat-o împreună cu Annie Stone, editorul meu, și cu echipa de la Alloy Entertainment.
Sammie scrie cartea memoriei pentru Sammie din viitor. Așa ai avut în plan de la bun început sau schimbarea a venit pe parcurs?
Așa am plănuit de la bun început și, din acest motiv, cartea memoriei a evoluat atât de frumos. Întotdeauna te ajută să știi cui anume îi scrii.
Multe romane YA sunt despre boli, de obicei despre cancer, dar tu ai ales una necunoscută: Niemann Pick. De ce? Ne poți explica în ce constă?
Efectul bolii Niemann-Pick de tip C pe creier este similar cu cel al demenței sau al Alzheimerului. Organismul încetează să se metabolizeze în mod corespunzător, iar acumularea de lichide (sau grăsimi) blochează funcțiile neurologice. NPC-ul duce la denaturarea mușchilor și a nervilor, a organelor interne și nu numai. Este o boală înfricoșător de distrugătoare, cu adevărat sfâșietoare, deoarece pacientul își pierde controlul atât asupra trupului, cât și asupra emoțiilor și amintirilor sale.
Mulți oameni, inclusiv eu, au bunici și părinți care suferă de demență, dar când Annie, editorul meu, a aflat despre Niemann-Pick, mi s-a părut aproape de neconceput ca o persoană tânără să fie nevoită să-și piardă memoria înainte să aibă măcar șansa de a strânge două decenii de amintiri. Am vrut să explorăm procesul cu scopul de a găsi speranță și putere chiar și în esența sa devastatoare, oricât de puțin probabil ar fi.
Am citit multe cărți YA despre cancer, așa cum sunt convinsă că au făcut-o și alți cititori. Sinceră să fiu, nu mă dau în vânt după romanticizarea prăbușirii treptate a unei tinere, oricare ar fi ea, indiferent dacă vorbim de emoții sau de o boală ce îi ia în stăpânire trupul. Există astfel de „povești stil Ophelia”, în care o adolescentă, adesea comparată cu o floare ce se ofilește treptat, este condamnată să aibă un destin tragic etc. Nu, mersi!
A devenit foarte important ca Sammie să nu se transforme în protagonista unui asemenea fir narativ. Și totuși, adevărul este că NPC-ul și cancerul există, iar cei care sunt afectați de aceste boli ar trebui să aibă povești despre ei.
Acesta este motivul pentru care Sammie „scrie cartea memoriei”. Are posibilitatea să controleze povestea și cât de mult din procesul fizic vrea să dezvăluie. Ea decide când vrea să-și arate latura optimistă, ea decide când vrea să fie sinceră cu privire la dificultatea situației în care se află și, chiar și atunci când începe să-și piardă firul gândurilor sau să uite, tot ea decide când vrea să documenteze părțile rele.
Am fost deja întrebată de ce nu am dezvoltat mai mult detaliile fizice ale bolii. Iar răspunsul meu este următorul: dacă tu ai fi pe moarte, ce ai vrea să-ți amintești? Unghiul exact în care perfuzia îți intră în braț sau o zi frumoasă, petrecută alături de cineva drag? Cred că Sammie ar alege a doua variantă și întotdeauna am considerat că romanul este al ei, nu al meu.
Când ai scris romanul, te-ai gândit la un mesaj anume pe care vrei să-l transmiți cititorilor?
Da, însă acest lucru s-a întâmplat abia după ce am terminat Cartea memoriei! Dar atunci mi-am dat seama că îmi doresc ca romanul să le inspire pe tinere să-și documenteze viețile în orice mod pot – să-și controleze propriile povești așa cum o controlează Sammie pe a ei. În era rețelelor de socializare, o agendă sau un jurnal pare un ritual străvechi, dar atunci când scrii, nu există nicio persoană pentru care trebuie să fii prezentabil, nu există cineva care să te facă să te simți prost, nu există niciun motiv să-ți fie rușine când pui întrebări importante, esențiale.
Îmi amintesc foarte clar perioada adolescenței, când îmi dezvăluiam involuntar emoțiile și intențiile, când purtam un fel de mască, pretinzând că sunt altfel, că sunt altcineva. Pentru băieții pe care îi plăceam, pentru părinții, prietenii și profesorii mei. Și adevărul este că, dacă nu te ascunzi, femeilor li se va cere mereu să-și dezvăluie adevăratele emoții și intenții, nu doar atunci când sunt tinere. Un jurnal sau orice mod de exprimare a propriului sine, pe care alegi să-l pui în practică numai pentru tine, reprezintă o lume mică pe care o poți controla. O parte din tine pe care nu trebuie să o împărtășești sau la care nu trebuie să renunți. Sper că fiecare femeie va găsi sau își va clădi o astfel de lume.
Când scrii, asculți muzică sau te gândești la o melodie, la un artist? Ce te inspiră?
În timp ce scriam Cartea memoriei am fost ajutată de The Department of Eagles, Hot Sugar, Radiohead, Menomena și Beyonce (pe cine păcălesc, îi ascult melodiile ori de câte ori lucrez la un roman, pentru că o ascult încontinuu).
Totuși, de cele mai multe ori ascult Disintegration Loops, de William Basinski. Muzică instrumentală, redată la nesfârșit. Știu, știu, e ciudat, dar zgomotul alb mă ajută să mă concentrez.
Ai ales deja tema următorului roman pe care îl vei scrie?
În prezent lucrez la două cărți, dar nu vă pot dezvălui prea multe. Una este despre un internat în viitorul apropiat, iar cealaltă despre un barman, un soldat și o căsătorie aranjată. Ambele sunt foarte amuzante.
Plănuiești să vii în Europa pentru un turneu de lansare și să-ți cunoști fanii?
Îmi doresc foarte mult să vin în Europa, dar deocamdată nu dispun de mijloacele financiare necesare pentru o astfel de călătorie. Însă când le voi avea, mi-ar plăcea la nebunie să-i cunosc pe cititorii europeni!
Mai vrei să ne spui ceva? Poate ai un mesaj pentru toți cititorii, inclusiv pentru cei care îți vor descoperi în curând cărțile?
Sper că o să vă placă romanul Cartea memoriei și că o veți îndrăgi pe Sammie la fel de mult pe cât am îndrăgit-o eu în timp ce scriam povestea. Și sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că, indiferent de genul literar sau romanul ales (nu doar al meu), citiți. Vă rog să faceți asta mereu!
