Islanda și nebănuitul ei romantism
Dacă până mai acum câțiva ani, Islanda era percepută de către români ca un teritoriu cu totul exotic, la fel de îndepărtat precum Țara Soarelui Răsare sau China dinastiilor Shang, Qin sau Ming, prin anii 2000 o artistă complexă și cu un aer exotic – Björk, ne introducea într-un univers de-a dreptul fascinant, iar anul trecut telespectatorii români (re)descopereau Islanda prin intermediul unei mini serii de excepție – Trapped (tradus Fantomele Fiordului). Dar editorii români, în speță cei de la Editura ART, o editură ambițioasă și îndrăzneață prin titlurile propuse, au obținut drepturile de autor pentru traducerea unui roman apărut în 2011 și tradus în limba română în 2019: Femeia la 1000°C. Autorul, Hallgrimur Helgason, la momentul publicării acestui roman, era deja un nume consacrat atât ca scriitor, cât și ca pictor în țările nordice și nu numai. Dincolo de titlul provocator care, după cum poate constata singur cititorul, este rezultatul unei decizii finale a personajului principal al cărții, romanul are ca punct de plecare o poveste reală, povestea lui Brynhildur Georgía Björnsson, care este nevoită să se maturizeze ex abrupto, la 10 ani, datorită războiului. Autorul ține să sublinieze încă de la început că romanul este o operă de ficțiune, drept pentru care nici nu folosește numele real al personajului principal și al membrilor familiei acesteia. Cele peste 500 de pagini se parcurg cu sufletul la gură, dovadă că autorul stăpânește foarte bine tehnicile literare.
Succesiunea relatării (subliniată și de alternanța capitolelor relativ scurte și intercalarea prezentului cu trecutul) este, de fapt, un dialog interior extrem de interesant pe care îl are Herra Björnsson cu ea însăși. Pas cu pas, Herra nu face altceva decât să-și treacă în revistă propria viață, al cărei parcurs cu totul excepțional începe undeva într-una din multele insule ale Islandei, fără ca vreunul dintre membrii familiei să bănuiască că viața le va fi zdruncinată din temelii. Ironia, dar mai ales autoironia, o ajută pe Herra să-și povestească viața:
<dóttir, deși este dreptul și privilegiul tuturor islandezelor să fie numite „fiică”. Pe mine m-au numit în schimb son (fiu). Cei din neamul tatei, presărat și la pupa și la prora cu miniștri și ambasadori, își clădiseră carierele în străinătate, unde nu se folosește decât numele de familie. Astfel că întreaga familie a fost bătută în cuie de capul aceluiaşi bărbat, obligată să poarte numele de familie al bunicului Sveinn Björnsson (care ulterior a devenit ambasadorul Islandei în Danemarca și, într-un final, primul nostru președinte). Niciun alt membru al familiei nu a mai reușit să-și facă un nume al său, și de-asta n-am mai reușit să producem nici miniștri, nici președinți. Bunicul a atins culmea, iar rolul copiilor și nepoților săi a fost să o ia șerpuind la vale. E greu să-ți păstrezi vreo ambiție când ești într-o continuă coborâre. Firește, însă, la un moment dat, vom ajunge la poale, iar de-acolo singura direcție pentru tribul Björnsson va fi din nou în sus.>> (p. 14 – 15)
Citește continuarea pe blogul Bookhub.ro.
